Pilda crestina scrisa de pr. Petru Gh. Savin

PILDE CREŞTINEŞTI: Jertfa de Paști... 

Memoriei părinților mei 

Clopotele bisericii sunau prelung în aerul călduț de primăvară ca o muzică aducătoare de curaj, de bucurie. Vesteau Învierea Domnului, vesteau primăvara, vesteau viața. Peste satul adormit, tremurăturile clopotelor și tic-tacul gureșei toace, aducea o înviorare a trupurilor și a sufletelor. Veseli, ca de-o bucurie nespusă, oamenii săreau din odihna somnului, și luminile una câte una ca sclipirile licuricilor se aprindeau pe la case. Cu înfrigurare și cu grijă în curățenia trupurilor și a sufletelor, se pregăteau cei mai mulți cu dorul de a apuca «Învierea», adică citirea Sf. Evanghelii, de a aprinde lumină din lumină, atunci când zice preotul: „Veniți, binecredincioșilor” — de a fi, deci, cu inima toată la începutul sfintei slujbe. 

În noaptea aceea parcă și noaptea era alta, unde poate și simțămintele oamenilor erau mai curate, mai bune, mai pline de iubire și de pace. Luna plină și parcă mai plină de nepătrunsă taină, îmbrăca în lumina ei ca într-un giulgiu auriu, întreg satul. O boare călduță și un răsuflu de pământ umed, prospăt, se alătura măreției zilei. Pământul, acest părinte bun și iubitor al omului, lua și el parte la frumusețea zilei și bucuria creștinilor. A încetat toaca, au încetat clopotele, — doar mai hăuie în unde din ce în ce mai încete, — depărtările. De ici, de pe colo încep cocoșii, întrecându-se cei mici cu cei mari, unii mai voinici ca alții, a-și cânta în frumoasa orchestră cântecul lor. Lătratul a câte unui câne nărăvaș, s-aude ca o vorbă dușmănoasă, într-o casă unde-i iubire, pace și dragoste. 

Părintele Ghiță s-a mai uitat o dată, din ușă, la bolnavă, — și în gâtul uscat și îmbătrânit se opri un nod, un cărbune de foc. O vedea că se pierde — se duce. Fața-i albă și suptă de boală, se îndreptă spre el, cu doi ochi ca două săgeți de foc... — Tătuță — tătuță, — roagă-te și pentru mine. E Paștele... Eu mă duc! Și pe barba argintie a părintelui Ghiță lacrimile curgeau una câte una ca boabele de mărgean... 

Preoteasa, bătrână, iar în noaptea asta cu mult mai bătrână, zise cu glasul stins: — Lasă, părinte, — du-te la slujbă, te așteaptă satu — că aici voiu veghea eu și Maica Domnului. Poate va apuca și ziua. Acum du-te, — uite clopotele au stat... Bolnava închise ochii, părintele își șterse lacrimile, își înghiți nodul ce-l frigea și păși pragul în noapte. 

În urma lui gemete — prelungi și sfâșietoare... — Tă-tu-ță — tă-tu-ță... Atâta fetiță avea părintele Ghiță din toți copiii lui... Rămăsese cu ea, și-i dase carte, terminase liceul, se înscrisese la Universitate și acum iată că o pierdea. Și cât de dragă-i era Alinuța lui, era singura lui mângâiere pe lume. Visase și părintele Ghiță — pentru fiica lui, ca fiece părinte pentru copilul lui, — parcă toate au fost în zadar. Se rugase cu toată căldura inimii lui de tată, cheltuise aproape o avere, cu boala ei, dar oftica fusese mai tare și decât credința lui și decât banii și știința omenească. 

Și părintele mergea în noapte spre biserica luminată, cu gândul întunecat, amărât. De pe hudițele satului din urmă, dinainte, umbre negre îl întovărășeau. Respectuoși îi sărutau mâna cei mai de aproape — și treceau tăcuți pe lângă el — căci toți știau de săptămâna patimilor părintești, de boala studentei părintelui. Toată săptămâna de câte ori îl vedeau, venind sau ducându-se la biserică — își șopteau: — Sărmanu părintele nostru. Amară și friptă-i va mai fi inima! 

Dar părintele Ghiță — era odată om, și, mai presus de toate, era creștin în toată puterea cuvântului. Nu-i vorbă, îl durea, îi era jale, nespus de jale, — nu de el, cât de biata preoteasă, — care nu se putea bucura de rodul trupului ei, — de copiii ei — de niciunul! Îi era și jale de tinerețele fetei — însă de el, — n-avea decât un singur lucru ce-l făcea să se teamă: să nu-l învingă slăbiciunea omenească, — și să nu poată să-și facă slujba, — datoria... 

De aceea, când a intrat în biserica luminată și înțesată de lume, odată s-a scuturat ca de o vedenie urâtă, și-a îndreptat trupul încovoiat și, în locul tristeții de pe față, un zâmbet blajin se așeză. Văzuse sus pe catapeteasmă pe Hristos răstignit și murmurând, — abia șopti: — Ce înseamnă durerea mea pe lângă durerea Lui! Noi pentru păcatele noastre și El pentru păcatele lumii. — Iartă-mă, Doamne! Întărește-mă, Doamne! Și vesel păși drept, prin mijlocul credincioșilor, intră în sfântul Altar și strigă cu glas sonor-vesel și dătător de bucurie: — „Veniți, binecredincioșilor — de luați lumină din lumină”. Zeci, sute, de lumini se aprinseră. 

În veșminte albe, cu părul argintiu, în luminile bisericii, părintele Ghiță, în ușa Altarului, părea un sfânt, un trimis al lui Dumnezeu. Pe chipul lui nicio tristețe — din contră bunătate, și fața, dătătoare de nădejdi — de curaj. Părintele Ghiță izbutise să se biruiască pe el. Poate niciodată poporanii lui nu l-au auzit cântând mai vesel, mai simțitor ca acum: „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând...” și nici slujbă ca în ziua aceea de Sfintele Paști nu făcuse. Părintele uitase că e pe pământ, nicio grijă omenească nu-l stingherea, ci, slujind cu frică și cu cutremur, străbătea, parcă, în inima fiecărui credincios o picătură din darul cu care era împuternicit. 

Slujba se termină în ziuă. Rânduri, rânduri, credincioșii se îndreptau spre casele lor în aburul dimineții primăvăratice cu lumini în mâini, cu lumină în suflete, veseli cu toții, vestindu-și: Hristos a înviat! Adevărat a înviat! În urma tuturor, cel din urmă, întocmai ca și căpitanul unui vas naufragiat, părintele Ghiță părăsi biserica. El, din contră, n-ar fi voit să mai iasă din biserică. Aici era puterea lui, mângâierea lui, tăria lui. Simțea că rând pe rând cum dezbracă odăjdiile, îl slăbesc puterile dumnezeiești cu care slujise. 

Îi era frică, de slăbiciunea lui, de slăbiciunea omenească. Nu va putea fi tare în fața necazului, în fața durerii, în fața morții. Totuși — încet, încet, ca un copil bolnav, se îndreptă spre casă. Mergea cu ochii în pământ. Îi era frică să-i ridice. Să nu vadă de departe, — să nu știe așa curând. Cu cârja parcă bâjbâia pământul. Trecea pe lângă el câte un poporan — dar îl ocolea de departe. Li era milă de el. Satul aflase ceea ce trebuia să afle și el, curând. Ajuns în sfârșit acasă, la poartă și-a ridicat ochii; ușile, ferestrele deschise. 

Alinuța, studenta lui, murise. A înțeles, a oftat și abia a șoptit: — Doamne, fie voia Ta! Pe când pe la casele tuturor poporanilor săi, se ciocneau pahare și ouă roșii de veselie pământească, la părintele Ghiță în deal se stropea cu lacrimi părintești cel din urmă vlăstar al unor părinți neputincioși. În prag — preoteasa: — Părinte, dragă, Alinuța noastră, s-a dus... și mult te-a mai strigat... 

Dar părintele Ghiță simțea că-i vin iar puterile din biserică. Drept, senin, și având ceva din aureola martirilor își privi tovarășa drept în ochi — străin parcă de cele ce-i spunea: și-i zise cu un glas dătător de nădejde și putere: Hristos a înviat! 

Părintele Ghiță jertfise Domnului, de ziua lui cea mai luminată, cea mai mare mângâiere omenească, — cel din urmă vlăstar al său...