Pr. Petru Savin despre "Ateneul religios Sf. Pantelimon"

Ateneul religios Sf. Pantelimon

Credem că este unul dintre cele dintâi aşezăminte ce trebuie numai decât să ia fiinţă în parohia noastră. El a întârziat prea mult, ca să nu i se simtă lipsa. 

Între preot, biserică şi popor nu sunt decât numai legături duhovniceşti ale sf. slujbe şi a trebuinţelor sufleteşti de ordin ritual. Dar nu e deajuns. 

Preotul trebuie să aibă grijă şi să supravegheze, punând la dispoziţie credincioşilor şi în ceia ce priveşte educarea mai ales a tineretului. 

Un ateneu religios, condus de biserică va avea rolul de a pune în lumină prin conferinţe, de ale unor personalităţi din cele mai pricepute, - diferite chestiuni de credinţă, învăţătură şi lumină. Aceste conferinţe vor fi urmate de coruri religioase, lecturi, recitări, toate alcătuind un program de înălţare şi delectare sufletească a enoriaşilor. Ele vor fi ţinute sau la biserică sau la vre una din şcolile din parohie. Este o lume care ne aşteaptă de mult să le procurăm această desfătare duhovnicească. 

 Este o lume, care prin faptul că noi nu le-am venit în ajutorul sufletesc al lor s`au dus în altă parte şi s`au răcit de legătura duhovnicească cu slujitorii bisericei. Ei s`au dus să caute hrană duhovnicească în alte părţi şi suntem siguri că odată ce vor vedea că şi noi ne silim să le facem sălaş duhovnicesc prin acest aşezământ de lumină şi hrană duhovnicească, ei vor rămânea cu noi şi`n jurul nostru. 

Ateneul cultural religios, credem că apoi va forma din tineretul acestei parohii un buchet de misionari şi propagandişti, ca astfel împreună să ne desfătăm sub aripa sfântă şi povăţuitoare a sfintei biserici.

Un comitet de doamne şi domni din enorie vor conduce acest aşezământ şi acei ce vor bine voi să-şi însuşească acest gând, vor bine voi a ne scrie, sau a pofti ca să putem chibzui împreună, cât mai curând şi mai temeinic la realizarea lui". 

(text cuprins în primul număr al periodicului parohial “Ateneul Sfântului Pantelimon” la pagina 3, semnat de pr. Petru Gh. Savin)

Rezistenţa anticomunistă a Parintelui Petru Gh. Savin

Pr. Petru Gh. Savin, foto arhiva C.N.S.A.S.

Extrasele documentelor C.N.S.A.S., prezentate publicului de către Departamentul pentru copii şi tineret ATENEUL SFÂNTULUI PANTELIMON în cadrul expoziţiei parohiale intitulate Slujire și misiune la biserica Sf. Pantelimon - Foișorul de Foc în epoca Ciumei Roșii (Biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti în analele C.N.S.A.S.), relevă faptul că neobositul părinte Petru Gh. Savin nu a fost doar un cărturar prolific, ci și un preot harnic care în vremuri de restriște a reușit să restaureze trei biserici și să reclădească din temelii chiar și o școală, motiv pentru care a fost decorat cu distincţia "Coroana României", ordin înfiinţat de regele Carol I în 14 martie 1881, după ce România a fost proclamată regat.

În ziua de 30 decembrie 1947 primul ministru Petru Groza şi secretarul PCdR Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Regele Mihai ar fi întrebat: „Şi dacă refuz să semnez?". Răspunsul lui Petru Groza a fost următorul: "Dumneavoastră aţi văzut! Totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii. Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită. Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi dumneavoastră veţi purta responsabilitatea!”.

Putem presupune că numele părintelui Petru Gh. Savin (arestat în 1952), ca şi al fratele său, teologul Ioan Gh. Savin (arestat în 1950) să se fi aflat deja pe listele cu opozanţii regimului comunist care au fost întocmite încă din 1947 şi folosite pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai. În acest sens, este demn de remarcat amestecul celui dintâi, ca și al confratelui său slujitor de la biserica Sf. Pantelimon,pr. Gh. Popescu-Colibași, în polemica iscată în jurul persoanei mitropolitului Irineu Mihălcescu. În data de 29 aprilie 1947, la sediul Societăţii Ajutorul a clerului ortodox român, avusese loc o şedinţă sub preşedinţa preotului Eugen Bărbulescu, preşedintele Societăţii, cu participarea a numeroşi preoţi, printre care: pr. Stoica Ionescu (Sf. Vineri-Herasca), Gheorghe Diculescu (Popa Nan), Cucuijna (Mavrogheni), Gheorghe Popescu (Sf. Pantelimon), Petre Popescu (Şoseaua Giurgiului), Stanciu (Sf. Nicolae Vlădica), Hagiu, Gagiu (de la Uniunea Preoţilor Democrați), Ştefan (Consiliul Central Bisericesc), arhimandritul Veniamin Zaharia, Savin (Petru Gh. - n.n.), după cum consemnează Dudu Velicu, fostul secretar personal al Patriarhului Miron Cristea devenit între timp secretar al Şefului Informaţiilor, Eugen Cristescu, în perioda 1940-1945 (p. 236). Preotul Bărbulescu a arătat că în presă se duce o vie campanie contra Mitropolitului Irineu Mihălcescu, profesorul erudit şi ierarhul de frunte. Lovitura vizează Biserica; deci, clerul nu poate sta indiferent. Preotul Gh. Popescu, de la Biserica Pantelimon, roagă pe cei de faţă să-i spună, dacă ştiu, cine-i autorul articolelor. Preotul Petre Popescu, din Şoseaua Giurgiului, răspunde că, întâlnindu-se cu un ziarist de la Drapelul, l-a întrebat ce-i cu campania de presă contra Mitropolitului Irineu. Ziaristul i-a răspuns că acolo e o problemă mai mare. Apoi, preotul a arătat că cineva a voit să ia din odoarele Mitropoliei Moldovei şi să le trimită undeva. Mitropolitul Irineu, ca să le salveze, le-a ascuns (“le-a dosit”) şi aşa s-a pornit campania contra lui.  (... )  Preotul Petre Popescu vrea să continue. Preotul Stoica Ionescu intervine şi-l întrerupe pe P. Popescu, care se aşează pe scaun, spunând că “problema aceasta este de competenţa Sinodului, al cărui rezultat trebuie să-l aşteptăm. Preotul E. Bărbulescu încheie discuţia, subliniind că clerul ia act cu indignare de campania de presă contra Mitropolitului Irineu şi aşteaptă rezultatul anchetei sinodale. ” (Dudu Velicu, BISERICA ORTODOXĂ ÎN PERIOADA SOVIETIZĂRII ROMÂNIEI ÎNSEMNĂRI ZILNICE I. 1945-1947, Arhivele Naționale ale României, București, 2004, p. 235). 

Este aproape de prisos să mai afirmăm cât de mult deranjase acest mitropolit pe Petru Groza și Gheorghe-Gheorghiu Dej, căruia i s-au aduse printre altele și acuza de a fi fost un apropiat de-al lui Iuliu Maniu, acuză adusă indirect şi părintelui Petru Gh. Savin datorită faptului că s-a considerat un "simpatizant" activ al lui Nicolae Iorga. Despre ce era vorba? În 1926, Partidul Naţional Democrat al lui Nicolae Iorga (PND) a fuzionat cu Partidul Naţional Român (PNR), avându-l ca preşedinte pe Iuliu Maniu, lucru acceptat de Iorga, căruia i se propusese chiar să devină preşedintele uniunii. Din documentul C.N.S.A.S. de mai jos reiese clar că, potrivit propriilor  declaraţii, "simpatia" pentru Nicolae Iorga avea să-i aducă părintelui Petru Gh. Savin numeroase neplăceri, ceea ce-l determină ca în anul 1930 să "iasă din politica iorghistă", la sfatul protectorului său Preasfinţitul Părinte Cosma Petrovici, Episcopul Dunării de Jos. 

Prima declaraţie despre legătura dintre pr. Petru Gh. Savin şi Nicolae Iorga, preşedintele Partidului Naţional Democrat

A II-a declaraţie despre legătura dintre pr. Petru Gh. Savin şi Nicolae Iorga, preşedintele Partidului Naţional Democrat

Credem că regele Mihai subestimase mult numărul celor aflați pe listă, considerând că îi cuprindea doar pe ”membrii organizațiilor de tineret ale partidelor istorice, care fuseseră arestați în cursul unei lungi serii de manifestații anticomuniste” (cf. Ivor Porter, ”Mihai I al României. Regele și țara”, Editura Allfa, București, 2013, p. 175). Ce aveau în comun cei de pe liste și regele Mihai? Ceea ce Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a reproșa în fatidica zi de 30 decembrie 1947: ”Chiar Majestatea Voastră sugerează tocmai motivul pentru care trebuie să plecați. Aveți o influență destabilizatoare și, cât timp veți fi aici, vor fi întotdeauna tulburări. Toți reacționarii vă privesc ca pe o sursă de inspirație pentru rezistență. Mai mult decât atât, știm că ați fost în legătură cu acești oameni complotând împotriva noastră cu britanicii și americanii. Nu vom mai tolera această situație. (...) Gheorghiu-Dej a adăugat că, printre mărturiile depuse împotriva lui Maniu și a altor trădători fasciști, se găseau multe declarații care-l incriminau pe rege”  (Ibidem, p. 173).

De asemenea, mai credem că Petru Groza fost destul de vag în estimarea acestor liste, fiind vorba de fapt de sute de mii de oameni care ulterior au și fost arestaţi, deși regele abdicase! Nu putem vorbi de arestările începute în 1948, cărora le-au căzut victime fraţii Savin, fără a face referire la cele din 1958, când au fost arestaţi cei care făceau parte din mişcarea Rugul aprins, şi cărora le-a căzut victimă părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi (arestat în 1960), confrate slujitor cu părintele Petru Gh. Savin la biserica Sf. Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti. Practic, putem spune că atât fraţii Savin, cât şi părintele Gheorghe Popescu Colibaşi, se încadrau perfect în tiparele celor 549.400 de persoane care au fost judecate şi condamnate în perioada 1949-1960, pedeapsa medie primită de astfel de deţinuţi politici, excluzându-i pe cei condamnaţi la moarte sau la muncă silnică, fiind de 5,5 ani.

Declaraţie extrasă din dosarul de anchetă P 069248 p. 16

________

ROCADA FATALĂ DE LA BISERICA SF. PANTELIMON, CĂRUIA I-A CĂZUT VICTIMĂ PĂRINTELE PETRU GH. SAVIN:

Dudu Velicu, fostul secretar personal al Patriarhului Miron Cristea devenit între timp secretar al Şefului Informaţiilor, Eugen Cristescu, în perioda 1940-194, consemneză momentul rocadei făcute de părintele Petru Gh. Savin cu părintele Gheorghe Sorescu la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti.  
 

Preotul Gheorghe Sorescu - Biserica "Pantelimon" Azi, la Biserica Sf. Pantelimon din Capitala a avut loc instalarea preotului Gh. Sorescu, transferat din orasul Constanta. Slujba a fost savârsita de preotii: Gh. Cretu, pensionar, Gh. Popescu-Colibasi, paroh, Gh. Sorescu si diaconul [...]127; prezenti, doi preoti din Constanta. Protoereul Traian Costea a sosit la orele 1130, cu putin înainte de terminarea slujbei. Între timp, au venit câtiva preoti, si anume: 

preotul Gh. Iliescu-Izvoarele – Biserica Alba <nu a ramas la masa>;
preotul Ionescu – Biserica Iancu Vechi;
preotul Staicu Constantin – Biserica Sf. Nicolae Vladica;
preotul Pâslaru – Biserica Oborul Vechi "Popa Lazar"; 

preotul Petrescu <în civil> <functionar [la] Culte> – Biserica Sf. Gheorghe Vechi;
preotul Giurcanu, misionar patriarhal;
preotul Negoita ot Biserica Sf. Ioachim si Ana "Oborul Vechi" etc.  

Imediat dupa slujba, ora 1145, în fata unei asistente nu tocmai numeroase, s-a oficiat un polihroniu pentru membrii Guvernului, Patriarh si credinciosi; 

propriu-zis, a spus diaconul, “Pentru membri cutare si cutare”, cu raspunsul protopopului de “Multi ani traiasca!”, cântat apoi de cor. Slujba speciala n-a fost.

 A urmat cuvântul protoereului Tr. Costea: 

“Prea Cucernice Parinte, onorati consilieri si epitropi si iubiti crestini! 

Azi sunteti în sarbatoare nu numai pentru ca este Întâmpinarea Domnului, ci si pentru ca va vine un preot nou, preotul Gh. Sorescu, de la Constanta, fost consilier referent noua ani si jumatate, post însemnat în Biserica, adica un aghiotant imediat al Episcopului. Consilier însemneaza sfatuitor al Episcopului. Nu este nimic mai de seama în lume si în om ca sufletul. Pentru suflet, Dumnezeu a trimis pe Fiul sau; si, pentru ca Fiul nu putea îndeplini singur însarcinarea data, si-a ales apostoli. Când numarul credinciosilor s-a marit, apostolii au ales, prin punerea mâinilor, arhierei, preoti si diaconi. Si aici, la Biserica Pantelimon, a fost o vreme când preotii erau prea putini. Secerisul s-a îmbogatit si numarul preotilor s-a marit, s-a înmultit. A fost preot aici parintele profesor Gheorghe Cretu, apoi preotul Gh. Popescu-Colibasi, colegul meu, preotul Savin care, prin consimtamântul cu parintele Gh. Sorescu, s-a transferat la parohia Adormirea Maicii Domnului din Constanta. Daca s-a întâmplat ca munca parintelui Sorescu la Constanta sa nu fie destul de apreciata, ÎPS Patriarh Justinian, pentru merite exceptionale, îl aduce aici.

Prea Cucernice Parinte, Mare bucurie a avut ÎPS Patriarh când a vazut faptul ca Prea Cucernicia Ta te-ai hotarât sa te transferi la Bucuresti. Aici, în colaborare cu parintele Popescu-Colibasi, parintele Vasile Ionescu, veti face mare lucru, ridicând parohia sub raportul bisericesc, misionar, cultural si gospodaresc. Hristos a spus: «Voi sunteti sarea pamântului ... lumina lumii ...» .Ca atare, noi sa fim pilda tuturor oamenilor, tuturor crestinilor si în special tuturor enoriasilor. 

Prea Cucernici Parinti, 
 Hristos a vorbit despre dragoste. Nu ma îndoiesc ca nu va fi si aici, între Dv. toti.

Iubiti credinciosi, 
Faceti roata si zid în jurul bisericii si primiti-l pe parintele Sorescu, ca înainte pe ceilalti. 
Cu aceste cuvinte, eu, în clipa de fata, în numele ÎPS Patriarh Justinian, îl declar pe parintele Sorescu instalat si împuternicit în postul al doilea de preot si-i doresc sa aiba o activitate bogata. Secerisul este destul, si sa pastoreasca în multi si fericiti ani, alaturi de parintele Gh. Popescu-Colibasi.”

Raspunde preotul Gh. Sorescu: 
“Prea cucernice Parinte Protoereu, 
Prea Cucernici Parinti si frati, 
Iubiti credinciosi,

În aceasta zi, când se face instalarea mea ca preot, la aceasta sfânta biserica, ma simt cuprins de emotie si cu acelasi suflet din tinerete vreau sa intru în sfânta sfintelor, sa slujesc poporului. Sunt în al 15-lea an de preotie, din care 12 ani în administratia bisericeasca. Cunosc menirea unui preot. Vreau sa savârsesc aici ceea ce am cerut atâta vreme sa savârseasca altii. Ar trebui, în aceste momente, sa va înfatisez un program de activitate. Dar programele nu se înfaptuiesc. 

Va voi arata gânduri din propria mea experienta. Programul meu este acela al tuturor slujitorilor lui Hristos: este Sf. Evanghelie a Mântuitorului Hristos, cu învataturile sale, pe care le voi trai eu însumi. Ma voi ruga mereu pentru neputintele mele si nestiintele poporului, ca Domnul sa ne umple de har si pasii sa ne mearga spre mântuire. 

În aceste vremuri, când lumea îsi cauta cai noi, ma gândesc la Evanghelia lui Hristos, la ceea ce se poate realiza în viata societatii, învatatura lui Hristos, pentru a înnoi pe om; om nou pentru timpuri noi. 

Multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a ajutat sa vin în inima tarii ... sa-mi înzecesc puterile în munca ce-o voi avea si, ca oarecând batrânul Simon, sa-l port în brate si-n sufletul meu, si sa creem o viata adevarata si cucernica în pastoritii nostri [...]. Exprim adânca recunostinta Înalt Prea Sfintitului Stapân, Domn Domn [sic!] Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a binevoit sa aprobe transferarea mea în Bucuresti [...]si cu tot devotamentul voi îndeplini marile orânduieli pe care le pune Bisericii si clerului, spre a-si îndeplini înalta lui chemare. Încredintez pe ceilalti ierarhi ai bisericii si pe Prea Cucernicia Voastra ca voi munci cu devotament si, prin venirea mea aici, voi adauga o noua putere în munca mea pastorala. Recunostinta pentru domnul ministru Stanciu Stoian, care a binevoit sa aprobe lucrarea aceasta a transferarii mele.” 

<Încredinteaza pe ceilalti preoti ai bisericii ca le va fi colaborator.> “Interesele mele nu le voi pune mai presus de ale bisericii si poporului de aici.” <Va colabora la gospodarirea si conducerea bisericii> 

Multumeste corului “ca fara interes a venit sa laude pe Domnul”.  Multumeste credinciosilor pentru prezenta lor. 

 “Îmi voi face întreaga datorie si voi raspunde totdeauna la chemarile ce mi le veti face.”  
Multumeste protoereului “în mod deosebit, atât pentru prezentarea în fata credinciosilor, a mea, cât si pentru faptul ca v-ati luat osteneala sa veniti aici si sa cinstiti aceasta solemnitate. 

Va încredintez de toate bunele mele dorinte, sa fiu un element de ordine si munca. Rog pe Dumnezeu sa daruiasca tuturor cele ce el stie bine ca avem trebuinta si pentru cine pleaca pe caile aratate de Dânsul va veni si puterea cea sfintitoare a Lui.”

Preotul Gh. Popescu-Colibasi: <Cuvântare searbada, fara idei>. Doreste atmosfera buna. “Sa-i întelegem pe credinciosi, sa le cunoastem suferintele trupesti, dar mai ales cele sufletesti [...]. Sunt frati care calca alaturi de credinciosi ... Sa nu ne luati în nume de rau, când va învatam [...] Amin.” 

Apoi, protoereul, condus de multi din cei prezenti, a mers la preotul Sorescu acasa, la o agapa. S-a servit stante pedes. Cât a fost protoereul, nu s-au tinut logosuri. Apoi, am vorbit eu, urându-i domnului Sorescu sa fie Soare si Sora pentru toti, asa cum numele îl arata, si ca sarcina de aici, ca preot, e mai mare ca cea de consilier de la Constanta, caci nu va fi deajuns sa citesti un acatist unor babe, ci sa stii ca într-un colt al bisericii este si un doctor, un muzicant etc., fiecare deci venind sa vada si auda altceva. Raspunde preotul Sorescu, multumind ca nu este îngrijorat. Vorbesc preotul Pâslaru (Biserica Popa Lazar), un fost colonel si fost prefect de Ialomita, un functionar, alt functionar, preotul Giurcanu, preotul Gh. Popescu-Colibasi si preotul Sorescu. Orele 15. Sfârsit.

Obs: După ce Nicolae Iorga avusese parte de un sfârșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la 27 noiembrie 1940 de către anumiți legionari, desigur că cel care îi fusese apropiat distinsului profesor, însoțindu-l ca secretar în campaniile electorale întreprinse prin Moldova, s-a refugiat de teama răzbunării Gărzii de Fier de la Galați la București, fiind numit preot la biserica Sfântul Pantelimon. Ulterior, încercând o strategie similară, făcând rocada cu părintele Gheorghe Sorescu,  părintele Petru Gh. Savin se refugiase, fără succes însă, la Constanța, de data aceasta de teama represiunii comuniste.

Piesa de teatru a parintelui Petru Gh. Savin intitulata IN ZILE DE SARBATORI

În zile de Sărbători

Piesă de Teatru într-un act cu obiceiuri de Anul Nou

Jucată la Radio la 3 Ianuarie 1943

Parintele Petru Gh. Savin

PERSONAJELE:
GHEORGHE URSU, gospodar de 45 ani, poartă haine de lână sau cojocel, cizme, brâu alb. Mustăți mari.
ANICA, femeia lui, de 35 ani, frumos îmbrăcată în haine țărănești.
SMĂRĂNDIȚA, fata lor, de 18 ani, frumos îmbrăcată în haine țărănești.
ION FORNĂITUL, cumătrul lui Gheorghe Ursu, îmbrăcat în haine sătești, ca un gospodar de mijloc.
VASILE GĂLUȘCĂ, finul lui Gheorghe Ursu, îmbrăcat în haine sătești, ca un gospodar de mijloc.
DASCĂLUL EREMIA, văduv, de 60 ani, îmbrăcat cu un fel de haină lungă de suman roșietic. La gât are înodată o basma colorată. Mustăți albe tușinate, barbă și plete albe, căciulă albă. Poartă mănuși cu un deget și cârjă.
COSTACHE, 12 ani, NECULAI, 10 ani,
ȘTEFĂNICĂ, 6 ani, copiii lui Gheorghe.
AGENTUL LICĂ, de la Casa Autonomă a Monopolurilor.
CONTABILUL TRICĂ, de la cancelaria proprietarului moșiei.
CHIRU, invalid de război, urător și logodnicul Smărăndiței.
UN MOȘNEAG cu capra.
DOI ȚIGANI LĂUTARI. Mai mulți flăcăi, un cântăreț din fluier, urători ș.a.m.d.

Desfășurarea acțiunii se petrece în noaptea de către Sf. Vasile într-un sat răzășesc din Moldova, în casa gospodarului Gheorghe Ursu. — În zilele noastre. — Timpul de iarnă, cu zăpadă. — Toate personajele trebuie să joace rolul liber, fără nici o afectare, afară de agent și contabil care prin felul lor extrem de afectat, trebuie să producă efectul de a ridiculiza elementele dezrădăcinate din viața satului prin limbă, îmbrăcăminte, etc.

SCENA I

Suntem într-o odaie țărănească. — În colț se vede zestrea clădită peste o ladă înflorată, alcătuită din lăvicere păturite și așezate în stivă; peste ele perne până aproape de bagdadie.Prin cuie diferite haine, vase, ulcele. —  Șervete înodate frumos, așezate pe pereți. De se poate și un covor de perete. La răsărit o icoană, cu perdele sau un șervet deasupra ei, candela aprinsă sub ea. O lumânare se vede după icoană, e lumânarea de la Paști. — O oglindă mare de perete. — Pe alt perete se vede un cuier de vase. O poliță cu rafturi pe care se află de asemenea farfurii, ploști, căni, străchini și un teanc de colaci, colăcei, covrigi pentru urători. Într-un colț 2 cofe acoperite. Mai multe scaune, o masă în mijloc și alte lucruri, ca în orice casă. — Într-o parte soba în care arde focul, în altă parte un pat cu așternutul frumos pe el. Ușă în fund, în dreapta și-n stânga. Fereastră în dreapta. Lampa e aprinsă.Se ridică cortina. Anica stă de vorbă cu Smărăndița, care după ce se uită câtva timp în oglindă, potrivindu-și și dichisindu-și părul și iia cu mult interes, controlându-se ca arătând că acum se gătise și este pe terminate, vine în cele din urmă vioaie și veselă și ajută mamei sale la șters paharele de vin de pe masă.

SMĂRĂNDIȚA. — (urmând o vorbă începută) ... Și doar eram mai multe fete mamă, la Marghiolița lui moș Toader. Ne strânsesem să ne ducem la joc. După noi vedeam că se ține agintul ista nou de la fabrica de tiutun și cu conțopistu' boierului, cu chip că vin și ei la joc. Acolo, cum am ajuns, ședeam așa cam pe la margine, gândindu-ne cum să ne prindem în horă, — când ne pomenim că vine lângă noi sfrijitul de agint și cu celălant berechet și se tot înfoia și se rotia ca curcanul pe lângă noi.

ANICA. — (râzând). Auzi, bată-i pârdalnicul de lihniți! Și voi ce le-ați făcut?

SMĂRĂNDIȚA. — Noi am râs și am fugit, lăsându-i cu buzele umflate.

ANICA. — Ehei, draga mamei, știu eu după cine-și rup călcâile dumnealor! Da' tu să nu care cumva să te potrivești! (cu spaimă). Au pus ochii pe tine!

SMĂRĂNDIȚA. — (uimită). Vai de mine, mămucă!

ANICA. — Da, da! Îmi spunea cumătra Rusandra c-ar fi scos vorbă printre oameni, agintu', că îi place în satul nostru și că chiar vrea să se însoare și din toate fetele, cică tocmai tu i-ai căzut cu tronc la inimă!

SMĂRĂNDIȚA. — Cum? Da' să știu că mor fată bătrână și nu mă duc după un neisprăvit ca el!

ANICA. — Nu te teme, Smărăndițo! Așa am cam simțit eu. Nu te speria. Nu știi tu că este o vorbă: La casa cu fete mari, zbiară și un măgar. Nu-ți pese de asta. Tu să fii fată cuminte și-nțeleaptă. Când l-ăi vedea că se obrăznicește...

SMĂRĂNDIȚA. — (luându-i vorba din gură). Ia numai să-l văd că pune mâna pe mine, da' îl plesnesc de-i sar ochelarii cât colo! Acu mă dumeresc eu, de ce se tot holba la mine, când mă duceam să duc tutunul la el la magazie. Și la horă, la joc, zor nevoie, ca să-i dau brațeta. Acu mă dumiresc eu!

ANICA. — Adică, cum, ce-i brațeta aceia?

SMĂRĂNDIȚA. — Nici eu nu știam. Numai ce-l văd că-mi bagă mâna pe subsoară (arată mamei sale) și cică asta-i brațetă!

ANICA. — (cu interes crescând). Și tu ce ai făcut?

SMĂRĂNDIȚA. — (cu hotărâre). Când am văzut că mă strânge și mă pișcă, odată i-am zis: (schimbă tonul bărbătește). — Ce mă strângi și mă piști așa mă, ori ai turbat? (revine) Și era să-i dau o brațetă de s-o pomenească câte zile o fi și-o trăi... Da' era lume și-mi era rușine să mă dau în vileag, în lume, cu unul ca el. I-am spus eu ce i-am spus, fie în obrazul lui. Că râdeau fetele de se prăpădeau, nu alta.

ANICA. — Și apoi...

SMĂRĂNDIȚA. — Ei, nu știu ce mai bodogănea, că „s-avem pardon”, că „scozați” și mai nu știu ce, că m-am dus cu fetele și am intrat în joc.

ANICA. — (cu seriozitate). Ascultă fata mamei. Voi fetele, să vă țineți firea și să nu vă uitați la surtucari și zvânturați ca dânșii. Ca fete de oameni gospodari cum sunteți, nici să aveți de-a face cu ei. Vorba ceia, nici în clin nici în mânecă...

SMĂRĂNDIȚA. — Lasă mamă, că doar n-oi fi tocmai eu aceia, care să te dau de rușine! O fată ai, și-i destul o vorbă pentru ea (o sărută).

ANICA. — (cu veselie, schimbând vorba). Da' ia să lăsăm aestea, puica mamei. Știi că în ia seară, o să ne vină plugurile, capra, flăcăii, și poate... și vreun gospodar doi. Vezi să mi-te porți bine, să vadă mama că are fată mare la casa ei.

SMĂRĂNDIȚA. — N-avea grijă mamă, asta-i treaba mea. Dar na, că era să uit (alintându-se cu șiretenie). Când or veni flăcăii cu plugul cel mare mă lași să dau colacu' cui mi-o plăcea mie? (cu lingușire). Mă lași, mămico?

ANICA. — (indiferentă). Da' de ce să-l dai tu numaidecât... (se duce spre polița cu pahare).

SMĂRĂNDIȚA. — (rămâne singură lângă masă întristată, căutând cu privirea în pământ). Dacă... nu mă lași... atunci... atunci... dă-l, dă-l... matale...

ANICA. — (mirată se întoarce spre ea și luminându-se și înțelegând după o clipă, izbucnește): Aha! tâlhăroaico, te-am priceput! Ai pe cineva la inimioară printre urători! Iaca ce roșie te-ai făcut! Hai și nu te rușina, spune-i mamei cine-i? (De afară în acest timp se aude glasul lui Gheorghe Ursu care vorbește cu câinele, care se aude gudurându-se și scheunând. „Ne șarlă, te-ai culcat în prag. Hai, scoal' de aici! Măi Grivei, măi!”).

SMĂRĂNDIȚA. — (tainică și grăbită). I-auzi vine tata. Las' că-ți spun el mai acuș!

SCENA II

(Cei dinainte, Gheorghe Ursu).

GHEORGHE URSU. — (intră plin de zăpadă, scuturându-și în prag ciubotele și căciula dând-o de câteva ori de genunchi, o așează apoi în cui și-și șterge mustățile cu dosul palmei). Iaca măi nevastă, mântuii de rânduit treburile pe afară. (Se dezbracă de o haină mai groasă). Dădui nătreț boilor, adăpai iapa, închisei purceii ceia în goger... Eeei! Lemne ți-am tăiat, apă ți-am adus, altceva ce-mi mai poruncești? Că nu de alta, sara asta, o dată-i în an și n-ași vrea să mă tot necăjești: ba că n-ai una, că n-ai alta...

ANICA. — (luându-i vorba din gură)... Apoi bine, omule, dacă zici că-i așa, nu-mi mai trebuie nimic. Ești harnic, lasă nu te mai lăuda. Ești numai inimă. Da' tot o să te necăjesc să scoți bre niște vin, că iată poate o să ne trebuiască la o zi ca asta mai multișor, poate ni mai calcă cineva pragul și-i bine să fie scos.

GHEORGHE. — (foarte bucuros). Că bine zici tu, mă femeie! Da' asta-i treabă ușoară, bre, și nu-i duce tu grijă, că îi o am eu destulă. Voi să vă aveți grija voastră. Iaca s-ar porni de acu plugurile și plugul cel mare acuși vine, ba capra poate să vină și mai degrabă, și toată săptămâna v-ați necăjit cu împletitul și coptul colacilor. Ia vezi Smărăndiță tată, să nu-mi iasă flăcăii de la casa mea cu mâna goală, bre...

SMĂRĂNDIȚA. — Lasă, tătucă, n-avea matale grija asta!

GHEORGHE. — Așa? Bun tată, iacă-i bun. Și să te ții bine în sara asta, că ai să fii în mare cinste. Da' las' nu mă întreba, că nu ți-oi putea spune. Ia mai bine du-te la băieții ceia că-i auzii scâncind în ietăcel. Vezi de-i culcă și să-și iie grija plugușorului. S-or duce la anul. (Smărăndița iese.)

SCENA III

ANICA. — (venind lângă bărbatu-său) Da' ce-i omule, ce vreai să spui adineaurea?

GHEORGHE. — Apoi așa cum simții eu. În seara asta o să avem pețitori la Smărăndița pe alde cumătru Eremia, pe alde finu Vasile Gălușcă și cumătru Ion Fornăitul.

ANICA. — Da din partea cui?

GHEORGHE. — (s-așează). De, după cât am înțeles eu, din partea lui Chiru flăcăul lui moș Țandără din capul satului. Și-o făcut băietu' datoria în războiu, a venit rănit, s-o liberat de la spital sănătos, cu decorație pe chept și cu îndrepturi bune. Îl știu de bun gospodar cuminte, așezat, cum a fost și tată-său Dumnezeu să-l ierte, și mie de ce să nu spui drept, mi-ar plăcea să-l am de ginere.

ANICA. — (se așează alături de el și cu mare interes și chibzuială spune). Dă, române, știm noi? Cum să facem să nu greșim? Vorba ceia și însurătoarea și măritatul îi de la Dumnezeu, dar și cum și-o face și omul! Dar la urma urmei iar mă întorc și zic ce a zice și fata! Asta s-o vedem!

GHEORGHE. — (cu hotărâre). Păi că la asta m-am gândit și eu măi fimeie. Cum i-o fi norocul. După aista, după altul, eu o dau cu amândouă mâinile, după cine i-o fi drag ei, dar și mie să-mi placă (serios). Că după zvânturați și surtucari, fata nu mi-ai da-o măi femeie, asta s-o știi tu! Cât despre starostea din ia-seară din partea lui Chiru, vom vide noi cum și cel fel s-ar tocmi lucrurile (se scoală). Da', ziseși de vin, unde-i oala ceia?

ANICA. — (se scoală și ea iute). Iaca, ne luarăm cu vorba și uitasem (îi dă o oală). Da', ia vezi, scoate niște răvac din bolobocul cel nou, că de, o dată-i Sf. Vasile pe an!

SCENA IV

(Cei de sus — Smărăndița).

SMĂRĂNDIȚA. — (intrând). Așa! Au adormit băieții, a dat Dumnezeu! De acum s-a pornit și plugul cel mare. L-auzii de afară. Trebuie să vină și prin mahalaua noastră acuși: De-ar venii măcar capra ceia mai degrabă.

GHEORGHE. — Lasă fata tatei, n-avea grijă (cu mândrie). Casa lui Gheorghe Ursu n-a ajuns să fie ocolită de nimeni până acum — și până oi închide ochii! (schimbând vorba mai domol) Apoi eu unul mă duc să aduc vin. Ia adă, Smărăndiță tatei, chibriturile și mucul cel de lumânare (le ia de la Smărăndița; când aprinde lumânarea este lângă ușă. Câinele de afară râcâie și schiaună, gudurându-se). Da' câinelui istuia ia-i dat tu ceva, măi Anică?

ANICA. — (în tot acest timp își făcea de lucru prin casă). Da i-am dat coșcugea bucată de mămăligă, chiar mai adineauri...

GHEORGHE. — (iese vorbind cu câinele). Auzi măi Grivei, măi, că ți-ai luat porția. Ne de acolea țibă cotarlă!

SCENA V

 (Anica — Smărăndița).

SMĂRĂNDIȚA. — (repede). Mamă, da' am să te întreb ceva (cu lingușire). Oare să vină și Chiru cu plugu' pe la noi?

ANICA. — (luminată). Da' ce întrebi, tâlhăroaico? Aha! Nu cumva el o fi acela ce vreai să-i dai colacul?

SMĂRĂNDIȚA. — (mâhnită). — Da' ce? Nu se cade, mămico?

ANICA. — (cu duioșie, sărutând-o). Ba se cade draga mamei, — cum să nu. Și eu (oftând) când eram ca tine, tot celui care mi-era drag l-am dat. Ehei! da' acum am uitat tot. Parcă a fost ieri. Rămâneți voi și călcați pe urmele noastre — c-așa-i de la Dumnezeu Sfântul lăsat (pauză. Își șterge ochii cu mâneca). Ei, ce să-i faci, toate-s trecătoare. (cu alt glas mai duios). — Da', la băieți ai fost? Zici că dorm, s-au culcat?

SMĂRĂNDIȚA. — S-au culcat mamă și dorm duși cred mititeii de ei...

ANICA. — Drăguții de ei, bine că i-a astâmpărat Dumnezeu. Că toată ziua m-au năucit, să-i las cu uratu', să pun cuvânt pe lângă tatu-to. Și-au luat de seamă și s-au culcat. Mai bine de ei. De abia n-or rebegi prin frig frământând cel omăt!...

SMĂRĂNDIȚA. — Mamă, da am mai auzit fetele spunând că dacă în seara asta te duci la gogeru' porcilor și dai cu piciorul și porcul grohăie și se scoală de jos îi semn că te măriți degrabă. Oare așa să fie, mamă? (lingușitoare). Ia hai, mămico, să încerc și eu.

ANICA. — (cam cu seriozitate). Da' ce? Ți-i a mărita, draga mamei?

SMĂRĂNDIȚA. — (rușinându-se). Ei, nu mamă, dar am auzit și eu vorbind fetele și dacă vom încerca și noi nu strică (alintându-se). Hai mamă, zău, hai mămico...

ANICA. — (biruită). Dă, mânca-te-ar norocul de fată să te mănânce. Hai să-ți fac gustul, până nu ne simte tatu-to. Că și eu am fost ca tine și știu cum îi când îți dă inima brânci. (ies vorbind vesele amândouă prin dreapta).

SCENA VI

(Costache și Neculai intră prin stânga repede trăgându-și cojoacele pe mâneci. Sunt grăbiți și vorbesc repede).

COSTACHE. — Măi, cum s-a făcut de am adormit. Or să ne râdă băieții când ne-or vedea așa de târziu.

NECULAI. — Și lelița Smărăndița, cât am rugat-o să ne ceară de la tătuca să ne lase să ne ducem cu plugu' și vezi cum ne-a amăgit?

COSTACHE. — Ba ne-a ascuns și straiele numai să nu ne putem duce.

NECULAI. — Măi, da' dacă nu i-o fi spus tătucăi?

COSTACHE. — Măi, taci măi, că i-o fi spus, da' n-o fi vrut tătucu să ne lese.

NECULAI. — Da' nu ne-o făgăduit de când? De ce să nu ne lese?

COSTACHE. — (cu mâhnire). Măi, degeaba ne-am sculat. N-are să ne lese.

NECULAI. — (îmbucurător). Ba are să ne lese mă, ai să vezi tu c-are să ne lese.

COSTACHE. — (convins). Să dea Dumnezeu să fie cum zici tu. Mă, da dacă ne-om duce, la cine să mergem întâi?

NECULAI. — Eu zic să ne ducem întâi la părintele, la domnul învățător, la nașa ta, la nașa mea, și apoi de-a rândul în mahalaua noastră numai...

COSTACHE. — (iar descurajat). Stăi mă că degeaba ne bucurăm, întâi să vedem dacă ne dă drumu'!

NECULAI. — (cu convingere și siguranță). Ne dă măi, ne dă. A vorbit și lelița Smărăndița, și apoi degeaba am făcut noi o mulțime de treabă toată săptămâna! Stăi că nu știu ce se aude (se uită prin ușa din dreapta) vine mama și cu lelița Smărăndița. Hai să ne ascundem și să le speriem (se duc spre stânga și se ascund, lăsându-se jos după niște scaune).

SCENA VII

SMĂRĂNDIȚA. — Ai văzut mamă, cum am dat numai odată cu piciorul, și nici n-am dat tare, că numai l-am atins, s-a și ridicat porcul grohăind. Oare am să mă mărit degrabă?

ANICA. — Mă, da iute te mai vrei măritată. Iaca mai știi! Ți-a fi venit bălanul cela a măritiș. Dar ești cam tinerică, draga mamei!

SMĂRĂNDIȚA. — Ei și-apoi. Matale nu știi că, sculatul de dimineață și măritatul devreme nu strică?

ANICA. — Așa? Da' asta tot fetele ți-au spus-o? Cum ți-o fi norocu', fata mamei nu te teme. Cu ți-a fi de la Dumnezeu. Fată mare n-ai mai fi cât îi trăi, că dacă te-ai mărita, te iau grijile, necazurile (schimbă vorba). Da' băieții ceia îs singuri, zici că dorm, ia du-te și-i mai vezi și mai aruncă vreun lemn în foc...

SMĂRĂNDIȚA. — Da'-i cald mamă ca la chitărie și dorm toți ca mieii. Și ce se mai chibzuiau ei în legea lor mititeii, cum să ure, la cine să ure, — și-acu au uitat tot. Ba și Ștefănică, cât nu a plâns că și el se duce, și se duce. I-ascunsese cei mai mari clopoțelul. Nici n-am putut să-l adorm până nu i-am dat clopoțelul. A adormit mititelul cu clopoțelul în mână. A uitat cei mai mari — da-ncă el!

SCENA VIII 

(Cei de sus — Costache și Neculai).

COSTACHE și NECULAI. — (venind repede de unde erau ascunși). Ba noi n-am uitat...

ANICA. — (mirată). Bată-vă norocul de ploduri să vă bată. D-aici mi-ați fost? (către Smărăndița). Păi ziceai că dorm Smărăndițo?

SMĂRĂNDIȚA. — Dormeau, mamă, doar, când am fost la ei, da pesemne că dormeau iepurește. (către băieți). Măi nu cumva l-ați sculat și pe Ștefănică?

COSTACHE. — Nu, nu, el nu-i flăcău ca noi. El poate să mai doarmă să mai crească. (Își ia clopoțelul de pe poliță). Noi ne ducem mamă...

NECULAI. — (punându-și și el traista de după gât). Noi ne ducem că am și întârziat.

ANICA. — (cu asprime). Ba că nu vă veți mai duce. Ia astâmpărați-vă și vă culcați. Vă vor rupe niscaiva câni și nu ne-or tihni sărbătorile.

COSTACHE și NECULAI. — (agățându-se de brațele și mijlocul mamei). Da' lasă-ne, mamă, lasă-ne...

ANICA. — (ferindu-se de ei). Da' de unde, nu se poate. Haide, haide, duceți-vă la culcat. (băieții o lasă și fug, același joc la Smărăndița).

COSTACHE și NECULAI. — Spune matale, leliță Smărăndițo, să ne lase, spune leliță...

SMĂRĂNDIȚA. — (stăruitoare, către mă-sa). Da lasă-i mamă oleacă...

COSTACHE și NECULAI. — (fug la mă-sa, același joc). Lasă-ne, mamă, lasă-ne...

COSTACHE. — Facem toată treaba!

NECULAI. — Facem orice ne-ai zice!

ANICA. — (jumătate învinsă, către Smărăndița). Da', păi mai la urma urmei, să văd ce-a zice și tat-o. Din partea mea, de..., ducă-se...

COSTACHE și NECULAI. — (sar în sus de bucurie, le sărută mâna, își caută clopotele și le sună, își pun traistele în spinare, își pun căciulile pe cap umblând de colo până colo prin casă).

GHEORGHE. — (de afară). Nea boule nea! Nea hăream!

ANICA. — (cu oarecare spaimă). Ia auziți tatu-to. Aveți să vedeți ce plug are să vă dea acuși. V-am cântat-o eu (băieții se potolesc dintr-odată și se dau mai într-un colț).

SCENA IX

(Cei de sus — Gheorghe).

GHEORGHE. — (cam supărat). Măi fimeie, ți-am spus eu de cu seară că juncanul ceala ar trebui legat mai cu nădejde. S-o dezlegat măi și-o făcut o blestemăție de să-ți pui mâinile în cap. O dărâma gluga cea de ciocane, păringul l-o împrăștiat că de-o da un viscol, n-o să se aleagă nimica din el (vede băieții). Da' voi mă, ce? Nu v-ați culcat? Vreți să stați la taifas cu mine? Hai, iute la așternut...

COSTACHE și NECULAI. — (aleargă lângă Anica și rugători către ea). Spune-i, mamă, să ne lase cu plugul...

ANICA. — (cu hotărâre și dulceagă). Dă, române, lasă-i bre să se ducă cu uratul la vreo două trei case. Fă-le gustu, că mi-au scos peri albi azi cât m-au ciondănit...

GHEORGHE. — (răstit la ei). Da' ce mă, voi sunteți de umblat cu plugu'? Acu noaptea să vă rupă cânii oamenilor și să vă bușească cei flăcăi prin omăt? (poruncitor). Ia, ia, la culcat. (băieții fug la Smărăndița și o cuprind cu brațele).

COSTACHE și NECULAI. — Spune leliță matale să ne lase, spune-i leliță Smărăndiță...

SMĂRĂNDIȚA. — (dulce și lingușitoare). Lasă-i, tătucă, c-o făcut o mulțime de treabă...

ANICA. — (cu stăruință). Lasă-i, române, două hire, măcar pe la neamuri. Fă-le și lor cheful o dată-i vremea asta într-un an. De ce să-i lipsim de bucuria asta pe care o așteaptă de un an...

GHEORGHE. — (dându-se bătut). De, mă fimeie,... dacă zici tu,... hai să se ducă (băieții sar în sus de bucurie). Măi băieți, da ascultați: să nu mă faceți de rușine pe unde vă veți duce. Să intrați după ce-ți spune uretul în casă, să sărutați mâna, să vadă lumea că sunteți feciori de oameni gospodari. Ați auzit?

COSTACHE și NECULAI. — (în culmea bucuriei). Da, da.

GHEORGHE. — Și să nu stați mult. Hai, duceți-vă. (băieții pornesc. Gheorghe îi oprește). Ia stați. Da' vreun plugușor știți voi, mă? Clopoțel aveți? Să nu-l luați pe cel de la berbecuț că vă bat de vă deznod. Și să vă luați câte o jărdie pentru câini. Aveți?

COSTACHE și NECULAI. — (răspund repede și vesel). Ehei, avem, avem (își pun căciulile în cap, își iau bețele dintr-un colț). Sărut mâna, sărut mâna... (ies prin stânga).

GHEORGHE. — (cu capul prin ușă după ei strigă). Ați auzit, mă? Să vă păziți de câini și să nu uitați ce v-am spus...

ANICA. — (peste umărul lui bărbatu-său). Și să nu stați mult, Costăchiță.

GHEORGHE. — (către Anica). Măi Anico, da' știi că uitai să aduc vin cu nebunul cel de juncan. Smărăndițo tată, dă-mi alt muc de lumânare, că nu știu ce-l făcui și vezi să n-adormi să te găsească flăcăii dormind. (iese râzând după ce primește lumânarea și o aprinde).

SCENA X

(Smărăndița și Anica).

SMĂRĂNDIȚA. — (uitându-se în urma lui tatu-său; vine către mă-sa). — Da' zău, mamă, oare chiar să fie adevărat dacă s-a ridicat porcul cum i-am dat odată cu piciorul? Oare să mă mărit chiar anu' ista?

ANICA. — (cam cu asprime). Arà fată hăi, da' numai la măritat te gândești...

SMĂRĂNDIȚA. — (rușinoasă). — Nu mamă, dar aș vrea să știu și eu așa. Am auzit mai spuneau fetele — că dacă te uiți în seara asta în fântână cu lumânarea de la Paști, îți vezi ursita. Hai, mamă, să încercăm și noi!

ANICA. — Ai minte, Smărăndițo! Dacă ne-o vedea tatu-to, de-afară!

SMĂRĂNDIȚA. — Hai, mamă, lasă că nu ne vede, tata-i în beciu — venim îndată doar...

ANICA. — (deretecând lucrurile prin casă). Ei, șezi binișor, nu se poate, am făcut un obiceiu, ți-ajunge...

SMĂRĂNDIȚA. — (după ea). Da' hai, mămico, s-o facem și p-asta (alintându-se). Poate arată că mă mărit acu. Hai, mămico, că doar atâta fată ai. Hai te rog (o sărută), hai, hai.

ANICA. — Ei hai, că văd că te ține, nu pot scăpa cu una cu două. Hai să-ți fac și obiceiul ista. Da' ia să luăm lumânarea de la Paști de colo de la icoană (o ia) și degrabă până nu ne simte tatu-to. Am fost și eu fată ca tine și te pricep. De, tinerețea-i tinerețe! (ies amândouă cu lumânarea aprinsă prin dreapta).

SCENA XI

GHEORGHE. — (intră prin stânga cu oala cu vin și cu lumânarea aprinsă). Măi fimeie, (se uită în jur). Anico hăi! Dar nu-i nimeni. (stinge lumânarea. Pune oala pe poliță). Unde s-or fi dus; ori fi la băietul cel mititel în ietac. (se așează pe laviță, sau pe scaun lângă masă). Bine-i să fii gospodar la casa ta, — n-am ce zice. Pe-o lingură, dar să te știi stăpân. Iaca numai departe eu. Cea avere multă n-am, dar și câtă o am mi-i cinste cu ea. Și-apoi slavă Domnului, casa ni-i îndestulată, cu nevasta trăiesc ca în zilele tinereții, băieții și fata ne mângâie și ne bucură. Știu că vorba ceia: și o ceapă de-oiu mânca îmi merge la inimă. (câinele se aude lătrând și scheunându-se la ușă: se duce deschide ușa și-l gonește). Ne șarlă! Țibă! (vede lumina pe afară). — Da' cine umblă cu lumina pe afară pe la fântână? Iaca! Anica mea-i cu fata (strigă). Măi fimeie, da' ce tot moșmoiți pe acolo, bre? Veniți în casă că-ți îngheța de frig nu alta (închide ușa; către public). Niște femei tremură pe afară să vadă ursitul fetei! De, cum i-o fi de la Dumnezeu, așa i-o fi și ursitu'. Dar numai, de, ăsta-i obiceiu', și obiceiuri ca în sara asta câte sunt n-am păr în cap. Vorba ăluia: câte bordeie atâtea obiceie! Fetele-și caută ursitu', visează la măritiș, flăcăii se veselesc cu capra, cu plugușorul și tot satu', de la copil, pân' la bătrân, în seara asta stă treaz până la ziuă! Unii se veselesc, tineretu', — alții cinstesc, noi ăștia mai bătrânii, — de c-așa-i în zilele de sărbători, tot omul să cadă să se veselească, cum ne-am pomenit din moși strămoși (Anica și Smărăndița vin de afară zgribulite de frig, tropăind din picioare și cu lumânarea aprinsă).

SCENA XII

(Gheorghe, Anica, Smărăndița)

GHEORGHE. — Ei, măi fimeie, ați strâns oleacă de frig?

ANICA. — Ei dă, omule, să ne facem obiceiul. Unde a fost chip să scap de fată (stinge lumânarea și-o așează la icoană). Da' aduseși vin?

GHEORGHE. — Adus. Da' n-ai un fus pe aci mai la îndemână. Aș face un cep că nu-și cum mi se pare cam slab cel care este.

ANICA. — Ba ți-oi găsi (caută pe poliță și-l dă).

GHEORGHE. — (scoțând cuțitul din brâu și așezat pe scaun îl cioplește). Și zi așa, măi femeie, ați fost pe la fântână — și ce-ați văzut? Smărăndițo tată, ce ai văzut? Și-i fi văzut vreo mustață răsucită. N-avea grijă. (râde cu poftă).

ANICA. — De lasă, omule, fata-n pace și n-o mai necăji. Mai bine ți-oi spune o bucurie.

GHEORGHE. — (ridicând capul iute). Ce bucurie?

ANICA. — Iaca, — cică marțafoiu' ista de agint de la tiutiun și cu zgâmboiu' ista de la curtea boierului, nu-și tot au astâmpăr.

SMĂRĂNDIȚA. — (amestecându-se repede). Da' lasă, mamă, nu-i mai spune...

ANICA. — Da' de ce să nu-i spun? Lasă să le deie tată-tu o săpuneală s-o ție minte! Îmi spunea fata că se cam obrăznicesc pe lângă ea. N-are fata chip să iasă la joc de răul lor. Ba încă ar fi scos vorbă c-au să ne trimite staroste din partea stropșitului ista de agint de la tiutiun...

GHEORGHE. — (repede luându-i vorba). Cum? Hei, da știi că s-au cam trecut cu șaga alde vântură lume aista cu pălăria înghețată! Să nu se obrăznicească mai mult că eu is nașul! Ori îl mănâncă spinarea și să nu-l scarpin eu atunci! În loc să-și caute de tiutiunul și de terfeloagele lor — dărlăiesc după fetele gospodarilor. (pune cuțitul și cepul în brâu). Apoi dacă-i vorba așa ne-om găsi noi și le-om tăie nasul cel lung. Hmm! Auzi comedie! Auzi dumneata! (se plimbă neliniștit).

ANICA. — (din urma lui — după el). Lasă, române, acu nu-ți mai strica „corajul” pentru niște calcă-n străchini ca ei. Știu că d-ta ai putere, dar nu uita că și formele-s grele. Ce, vrei să faci cibote avocaților? Dă-i păcatelor! Ia mai bine nu știu cine vine, c-auzii portița.

SMĂRĂNDIȚA. — (fuge la geam). — Vin musafiri! (fuge iute la oglindă. Anica mai dă cu palma pe pat, mai așează scaunele lângă masă, etc. Afară se aud câinii lătrând din ce în ce mai tare și glasuri nelămurite, tușind unii, alții strigând la câini).

SCENA XIII

(prin hămăitul și lătratul câinilor, s-aud din ce în ce mai lămurit tropote de picioare care se scutură de zăpadă și glasuri întrebând: Acasă-s gospodarii?).

GHEORGHE. — Aha, iaca aceștia trebuie să fie alde cumătru Eremia și finu Ion. Smărăndiță tată, ieși și-i poftește că mai mult în cinstea ta vin în ia seară la noi. (toți ai casei se îndreaptă spre usă și le ies întru întâmpinare. Întâi intră Vasile care-și scutură căciula-n prag de zăpadă).

VASILE. — Apoi cu bună seara și bine v-am găsit sănătoși. Bucuroși? (dă mâna cu Gheorghe cu Anica care îi zic: Bucuroși, bucuroși, cum nu, poftim. În acest timp intră și dascălul Eremia).

DASCĂLUL EREMIA. — (vorbind rar și bătrânește). Bună seara, bună seara, Gheorghineș tată. Măi, măi, cât pe ce să ne puie câinii jos. (dă mâna cu toți. Smărăndița și Anica-i sărută mâna și-l poftesc pe scaun pe care-l șterge cu palma). Ia poftim, moș dascăle. (în timpul acesta câinii bat mai tare și intră Ion cu spatele spre public întrucât i-a apucat un câine bățul și nu-i dă drumul decât când Gheorghe intervine și strigă la câine și închide ușa).

ION. — (cam pe nas). Bună seara, bună seara, bună seara (dă mâna cu toți), da' răi câini mai aveți, măi cumetrelor, măi. Să mă rupă și mai multe nu, domnule!

ANICA. — (așezând scaunele în jurul mesei). Da' s-o dezlegat din lanț, bată-i potca să-i bată de javre, da' ia poftiți, și-ți sta fine Vasile, cumetre Ioane, moș dascăle... stați să ne stea pețitorii.

DASCĂLUL EREMIA. — (se așează cel întâi încet și bătrânește). Apoi dacă am șede noi, cu bună seama c-or șăde și ei...

VASILE. — (către dascălul Eremia). Las-o mai încet, moș dascăle, nu te da de gol deodată...

GHEORGHE. — (care vorbise cu Anica). Da' ia poftiți ședeți și ne cinstiți casa, masa, că o dată-i sara asta pe an. Ia poftim și-ți sta fine Vasile, cumetre. (se așează acum cu toții).

ION. — Apoi că dă, om șăde olecțică că vănirăm și cu o trebșoară pe la d-vs.

VASILE. — Chm, Chm. (tușind și mai mult lor).  Apoi nu-ți în petec, băță Ioane, și dumneata, ca moș dascălu Eremia. Lasă că-i potrivim noi mai târziu... (cei ai casei se fac a nu-i băga în seamă și-și caută de lucru și de vorbă între ei. Smărăndița pe lângă oglindă, pe lângă zestre. Anica cu Gheorghe pe lângă polița cu blidele și cu oala cu vin).

VASILE. — (își drege gasul și începe). Ei, ce mai gândiți, nașule, nașă, ce mai spuneți la o zi ca asta?

GHEORGHE. — (apropiindu-se de ei). Apoi tot cuvinte bune și fețe vesele și dacă nu va părea rău v-o mai spune și năzdrăvana asta de oală ceva. Măi Anică — Smărăndițo tată, niște pahare bre, — crivățu mă-sii — că am un vin ca un șărpe! D-apoi alde d-vs. ce mai faceți? Venitu-va capra, plugu'? Pe la noi nu ne-o ajuns rându' până acum.

VASILE. — Pe la mine a fost numai capra. Plugu' a rămas să-l primească alde socru-meu cu nevasta.

ION. — Pe la mine a fost și plugu' și capra și mi s-o culcat și baba.

DASCĂLUL EREMIA. — (oftând). Ba pe la mine n-a fost nimeni. Ce să caute mai la urma urmei la casa unui unchiaș burlac. De aceea mai ieșii și eu prin sat. Și mai cu trebșoara, mai cu vederea n-am făcut rău de nu te-am ocolit. Ha? ce zici, Gheorghieș tată?

GHEORGHE. — Da' de unde, moș dascăle! Mi-ați făcut o mare bucurie. Un pahar de vin la o zi ca asta, și între mai mulți nu știu cum, merge mai la inimă. (toarnă în pahare, pe care le-a șters unul câte unul Anica cu Smărăndița). Ia luați, ia poftim. (toți beau și-nchină și fac din gât și plesnesc din buze, semne ca după o băutură ce le-a plăcut).

VASILE. — Da, da, drept ai grăit, mai ales că nici vorba nu te dă de sminteală și nici vinul de rușine.

ION. — (își toarnă singur în pahar). Și-i tot din via cea de pe deal?

GHEORGHE. — Tot, tot, cumetre Ioane!

ION. — (bând repede). Apoi de aceea se tot trage la vale. (toți fac haz și râd).

GHEORGHE. — (iar toarnă). Da' s-o cam fi stricat, bat-o vina ei s-o bată.

VASILE. — A fi mănată nașule...

ION. — N-a fi săpată, cumetre...

DASCĂLUL EREMIA. — A fi dat hilozeria.

GHEORGHE. — D-apoi cum. Da' i-am venit de hac.

TOȚI. — Eeeei, cum, cum.

GHEORGHE. — (cu mândrie). — Pun viță americană!

DASCĂLUL EREMIA. — Da' de unde focu' o mai ieșit și asta. Nu mai este bună vița noastră de Odobești, de Cotnari, de Dealu Mare?

GHEORGHE. — Ba-i bună, da' nu ține.

ION. — Da' atunci vinul cu se chiamă dacă vița-i americană? Americănesc?

GHEORGHE. — (râzând). — Nu, nu, românesc, cumetre!

ION. — (Ion bând iar singur). — Așa, apoi iaca românesc îmi place și mie...

GHEORGHE. — (îndemnându-i). Ia poftim, luați, noi cu vorba uitarăm! (toți ciocnesc și beau. Smărăndița cât vorbesc ei așează o strachină în mijlocul mesei, felii de pâine dintr-o sită, iar Anica scuturând o oală din care ies aburi o răstoarnă în strachină).

ANICA. — Iaca v-am adus și vreo două găluștele să vă meargă mai bine băutura...

VASILE. — (cam plictisit). Araaa! ce te mai supărași, nașă...

ANICA. — Ce supărare, fine, tot supărări de astea să avem. Ia poftim, poftim.

ION. — Lasă, lasă măi băiete, că știe Anica ce face. Sania dacă n-are uruiș și gâtu' culcuș. (râde și ia cu mâna o sarma).

DASCĂLUL EREMIA. — (caută să împungă cu furculița, dar nu se poate lua).

ION. — (cu sarmaua în mână). Dascăle, decât cu furculița mai bine cu brânculița. Cică numai focu' îi bine să-l iei cu mâna altuia, este vorbă.

VASILE. — Cât despre sarmale, vorba d-tale, bâță Ioane, poți să le iei cu amândouă mâinile (ia și el din strachină).

ION. — (mâncând). Nu-i bine, Vasile băiete, nu, o mână îți trebuie pentru păhăruț. (cântă cam pe nas):

Păhăruț — nu tremura.

Că te-oi bea — nu te-oi mânca!! (bea repede).

GHEORGHE. — (uitându-se-n oală). Măi Anică, ia mai adă aice niște vin bre, că băutura este ce este, mâncarea-i fudulie — băutura îi temelie. Fuga, Smărăndițo, tată în beciu, iote na și cepu' ista făcut (fata ia oala, după ce pune alta în locul ei de pe poliță).

ION. — (cu ochii după fată și bând iar cântă):

Aista-i vin prășit de fată mare

Cine bea — capu' nu-l doare!

GHEORGHE. — (turnând în pahare). Ai dreptate, cumetre Ioane, da' numai că are un cusur, n-ai băgat de seamă, un miros.

TOȚI. — Cum, cum?

GHEORGHE. — Cum lăcomește cineva mai mult la băut miroasă a nas jupuit... (toți râd ha, ha, ha, și beau).

ION. — Cumătră Anica, ia vin și d-ta de ia un pahar de vin cu noi, c-aistai vin de cucoane...

VASILE. — (cu stăruință). Că bine zici d-ta, măi bădiță Ioane, vin nașă, că zău naș Gheorghe te-o uitat, uita-te-ar relele...

ANICA. — (cu modestie). Lasă fine, cumetre, luați d-vs.

GHEORGHE. — Haide, vin măi femeie nu te mai fasoli și tu, acu. Vin colea și ia un pahar cu noi. (Anica de apropie și ia un pahar. Beau cu toții. Smărăndița în acest timp strânge de pe masă. Gheorghe toarnă prin pahare. — Smărăndița schimbă oala).

GHEORGHE. — Smărăndițo, tată, n-o lăsa goală. Fugi și o umple...

ANICA. – Da' acu aduseră fata omule — n-o face de rușine...

ION. — Las' cumătră, las' s-aducă vin cu 2 oale că nici capu' nu mă doare.

ANICA. — Nu te-o fi durând la băut — da' la prășit?

ION. — (râde). Asta mai întreabă și pe altul...

SMĂRĂNDIȚA. — (terminându-și treaba cu mă-sa). Tătucă mă duc de acu s-aduc vin că pe urmă știi matale ce au să ne vie... urătorii (aprinde lumânarea).

ION. — ...Ba și pețitorii... (râde).

DASCĂLUL EREMIA. — Vezi să nu te fure cineva, fata moșului!...

SMĂRĂNDIȚA. — (din ușă râzând). Nu te teme, moș dascăle, că nu mă poate fura nimeni fără voia mea! (iese).

SCENA XIV

(Toți — afară de Smărăndița).

ANICA. — Azi cam greu să fure fetele!

DASCĂLUL EREMIA. — Ba noi tot v-am fura-o pe Smărăndița!

VASILE. — (hotărându-se). — Apoi fiindcă moș dascălu' are scurmuluș la limbă, uite ce-i naș Gheorghe și nașă Anică. Pe Chiru lui Țandără din capu' satului îl cunoașteți. O venit băiatul din războiu, a fost rănit, și acu vrea să se gospodărească. Și de, nu că mi-i mie cumnat și-i cu bădița Ion oleacă de neam, dar băietu-i bun, care nu se mai află. Noi am chitit că Smărăndița ar fi bună pentru el și el pentru Smărăndița. Flăcău' are oleacă de pământ, îi cuminte și...

DASCĂLUL EREMIA. — (luându-i vorba) și harnic și gospodar ca el mai rar.

ION. — (continuând cu însuflețire). Băiat bun, băiet bun a luptat ca un leu tocmai prin pustiele Crimeei cu bolșevicii, la Marea Neagră, a dat Dumnezeu și o scăpat cu zile, cu decorații și avem de ce să fim mândri de el și noi și Smărăndița!

VASILE. — Ei, ce ziceți...

GHEORGHE. — (luat repede, după o adâncă gândire). Dă, ce să zic... oi vedea (întorcându-se cu capul către femeia lui care se apropiase pe la spatele lui de el). Tu ce zici, măi Anico?

ANICA. — Dă, române — ce să zic! Din partea mea, eu zic s-o dăm, mai ales că simții și-oleacă de dragoste între ei...

DASCĂLUL EREMIA. — (f. bucuros). Așa? băieții îs înțeleși gata. Bun, asta-i bun!

ION. — (către Gheorghe). — Ei, ce mai zici, cumetre, să te auzim!

GHEORGHE. — (convins). — N-am de ce zice nu, cumetre Ioane. De altfel nu prea aveam de gând să mărit fata iarna asta. Dar să treacă iste Sfinte Sărbători, și m-oi mai sfătui cu femeia și om mai vorbi noi...

TOȚI. — (împotrivindu-se). — Ei, nu așa, nu așa.

ION. — Nu umbla, nu umbla cu fofârlica.

VASILE. — (râzând). — Așa nașule, vorba lui bâța Ion, nu umbla cu fofârlica.

ANICA. — (veselă). Ei române, acu să te văd — cât te poți ține...

ION. — Ce să se mai țină cumătră:

Vorba-i făcută

Treaba-i urzită

Smărăndița se mărită.

VASILE. — Noroc să le dea Dumnezeu. După Sărbători facem nunta, ce mai la deal, la vale.

DASCĂLUL EREMIA. — Să știm să ne tălpuim ciubotele...

SCENA XV

(Intră Smărăndița cu vinul).

DASCĂLUL EREMIA. — Halal fată! Știu că-i vrednică. Se duce ea domnule în crucea nopții în beciu mare lucru! Halal și brava!

GHEORGHE. — (mândru, sculându-se și luându-i oala). Hei, da' ce credeți că n-are cui semăna? Tatu-so în picioare! (toarnă prin pahare). Ia mai poftim și mai luați.

ION. — (luând un pahar și cu el împreună cu toții). Așa, așa, și ce-am vorbit, vorbă să fie, treaba jos să nu rămâie. (în timpul acesta câinii încep a lătra și se aude un glas de fluier și voci omenești).

SMĂRĂNDIȚA. — (uitându-se pe geam sau pe ușă). Mamă, mamă, vine capra!

GHEORGHE. — Așa? Bine, să poftească, draga tatei!

SCENA XVI

Intră câțiva flăcăi și după ei moșneagul cu capra. Datina Caprei este destul de răspândită și mulți de pe la sate, unde au copilărit o cunosc. La mine, în satul natal Jorăști-Covurlui, de când țin minte, niciodată n-a lipsit capra de Sf. Vasile. Amănunte asupra acestui obicei se pot citi de ce interesați în cartea „Crăciunul”, de Tudor Pamfile din Editura Academiei Române. Aici voi arăta pentru jocul scenic, cum se joacă capra:

Flăcăii intră îmbrăcați în costume naționale cu panglici la pălărie și zurgălăi la opinci. Cel cu fluierul cântă, iar unchiașul care trebuie să fie un priceput al acestui joc poartă un baston frumos împodobit cu hârtie colorată, de altfel cum e împodobită capra — care are cap împodobit cu 2 oglinzi rotunde în loc de ochi, cornițe, barbă și un bot alcătuit din 2 părți, din care una poate fi trasă cu ață pe dedesupt. Capra joacă întâi clempănind într-un fel de tact cu jocul la cântecul fluierului la o sârbă, sau orice alt cântec care se obișnuiește prin partea locului. Se mai obișnuiesc și alte cântece de jale, apoi iar unul vesel la care unchiașul strigă și bătând cu bățul în pământ:

Ța, ța, ța căpriță, ța,

Că mâncare îți voi da

Răchită cu rămurele

Dulci ca gura mândrei mele, etc.

Sunt și se pot întrebuința diferite alte cântece din strigăturile de la horă.

Deodată, din joc capra contenește, clămpănește din ce în ce mai rar, behăie tremurător și cade în genunchi. Fluierul zice o doină și de jale. Unchiașul se vaită în jurul ei, o strigă și face alte scene de haz, în veselia celor de față și când se apropie Smărăndița de ea, deodată sare în sus clămpănind și alergând după fată, iar cel cu fluierul zice o sârbă săltăreață, la care unchiașul sare în sus de bucurie, și de este posibil împreună cu flăcăii veniți cu capra, și se prind și cei de pe scenă în special Anica și Smărăndița. După câteva minute de joc capra ridică botul în sus ca o barză și clămpănește și se ploconește rând pe rând, înaintea celor de pe scenă, dând a înțelege că s-a terminat jocul. Pe unele locuri se mai obișnuiește ca din ceata flăcăilor cu capra să facă parte și un jidan cu un șirag de usturoi pe după gât și cu un cap de gâscă; de asemenea un țigan cu o cioară în mână care fac fel de fel de giumbușlucuri spre hazul tuturor.

Gheorghe după ce primește urările flăcăilor: „ La mulți ani”, îi cinstește cu câte un pahar cu vin, le dă bani, Anica împarte colăcei, covrigi, împreună cu Smărăndița, și apoi în cântecul fluierului și în lătratul câinilor ies.

SCENA XVII

GHEORGHE. — (așezându-se și cu el și ceilalți). Iaca ce-mi place mie, îs obiceiurile istea ale noastre! Ia ele ne mai înveselesc și pentru mine drept să vă spun seara asta mi-i cea mai dragă. Iaca  numai departe, — or fi acum vreooooo (gândindu-se), 19-20 de ani, (întorcând pe spate către Anica), măi Anico, câți ani să fie de când ne-am luat noi, bre?

ANICA. — (apropiindu-se). Păi or fi vreo 20 de ani.

GHEORGHE. — (către musafiri). Iaca tot într-o seară ca asta amăgii și eu pe Anica...

ANICA. — (râzând și dând din mâini depărtându-se). Aaaaaaa! da' cată-ți omule de treabă și nu mai vorbi ce nu se cade! (bărbații râd trecându-și mâna pe mustăți).

GHEORGHE. – (se ridică și toarnă în pahare). Da' lasă, măi Anico, nu te supăra bre, ne-am fost dragi și ne-am luat, adică spui minciuni, te-am cam furat, căci tată-tu se cam punea de price. Vorba ceea: de mână și pe lună și-am făcut o casă bună.

DASCĂLUL EREMIA. — (căutând să schimbe vorba). Ce-i drept îi drept, sara asta-i frumoasă, cum zici, și multe se mai petrec.

VASILE. — D-apoi că doar sara asta-i a tineretului, ia să ne spună nu mai departe Smărăndița. Dat-o cu piciorul în porc în ia seară?

ANICA. — (râde și se uită la Smărăndița). Auzi, Smărăndițo?

SMĂRĂNDIȚA. — (roșindu-se și cam cu vorba moale). Da' pentru ce să dau?

ION. — Nici la fântână nu te-ai uitat cu lumânarea de la Paști?

SMĂRĂNDIȚA — (cam cu gura altuia). Nu, nu m-am uitat, nu mi-a venit în minte.

DASCĂLUL EREMIA. — Toate ca toate, dacă n-ai căutat parii în seara asta, n-ai făcut nimic!

SMĂRĂNDIȚA. — (cu mare interes aproape de masa lor). Cum? moș Dascăle, cum?

DASCĂLUL EREMIA. — Io-te cum. Te duci la gard, pui mâna pe un par și de la el numeri înainte 10. Pe al zecilea îl legi cu ață roșie și cu busuioc luat de la botez de la Sf. Cruce. Și a doua zi, cum o fi parul, te duci și-l vezi: de o fi strâmb, cojos și noduros apoi și bărbatu-ți va fi bogat, bogat da' bătrân și slut de să-ți fie frică să mâi cu dânsul noaptea în casă. Iar de-a fi lustruit drept, fără cioturi și fără coajă și bărbatul îți va fi tânăr, frumos ca Sf. Soare, dar cam cu vânt în buzunare.

ION. – Și apoi, moș Dascăle! Nu știi vorba: decât oiu întinge-n unt și m-oiu uita în pământ mai bine să-nting în sare și să mă uit în soare.

SMĂRĂNDIȚA. — (luând pe mă-sa de mână și izbucnește). Hai, mamă, să facem și obiceiul ista.

DASCĂLUL EREMIA. — Aha! Vra să zică pe celelalte pe toate le-ați făcut. Mă miram eu! (femeile ies vorbind între ele).

SCENA XVIII

GHEORGHE. — Iacă, moș Dascăle, le-ai stârnit iar.

DASCĂLUL EREMIA. — Lasă-le Gheorghe, lasă-le să-și facă „corajul”. Cât-îs de bătrân și făcui și eu în sara asta un obiceiu, — da' fetele cele mari să nu facă?

GHEORGHE. — Și ce obiceiu ai făcut cumetre?

DASCĂLUL EREMIA. — Păi căutai lunile ploioase, secetoase cum am văzut și eu că facea tata. Am pus 12 foi de ceapă, le-am presărat cu sare și le-am pus la un loc dosnic. Mâine oi vide care și cum o ieși, care o avea apă mai multă apoi luna ceea are să fie mai ploioasă!

GHEORGHE. — Credeam că ai așteptat să se deschidă cerul.

ION. — Hei, Hei, Hei, păi cerul nu se deschide la toți. Numa' când și când și la cei cari sunt buni la Dumnezeu.

VASILE. — Ba cică s-ar fi deschizând la unii noaptea asta!

DASCĂLUL EREMIA. — De minunea asta auzii și eu!

ION. — Apoi cred că s-a deschide cerul, măcar o dată pe an, — că iadul îi deschis totdeauna.

GHEORGHE. — Ba nu zău, fiindcă ne-am luat de vorbă: În seara asta cine știe limba vitelor află multe ce vorbesc ele. Așa cică unul care știa limba lor s-a pus pândariu și măi cumetrilor măi — cică vorbea calul și cu vaca: de s-ar duce stăpânul nostru în cutare loc ar găsi o comoară. Și s-a dus fine Vasile și moș Dascăle Eremia, și și-a luat-o ca din strachină (toți se miră și fac măi, măi, țțțț, măi, măi).

ION. — Și eu aș găsi o comoară dacă aș avea un cal și o vacă. Parcă-i mare lucru.

VASILE. — Mare, bâță Ioane, că nu le știi limba!

ION. — (dând din mâini nepăsător). Nici nu-i nevoie s-o știu.

DASCĂLUL EREMIA. — Doar n-o fi farmazon.

ION. — Ba oi fi și farmazon, dacă vând calul și vaca.

VASILE. — Ei, poi așa da, da' vezi că nu le ai.

ION. — (râzând). Hei, hei, păi nu vă speriați degeaba că nici nu le vând.

GHEORGHE. — Apoi la așa târg — ia să bem aldămașu'. (toarnă prin pahare, toți beau și zic noroc).

SCENA XIX

(Cei de sus, Anica — Smărăndița).

ION. — Aaaa! Iaca că a venit și alde cumătra!!!! Ei, cumu-i parul, Smărăndițo?

SMĂRĂNDIȚA. — (râzând și veselă). Mâni s-o videa, Moș Ioane!

DASCĂLUL EREMIA. — Hei, dacă n-ai făcut-o și pe asta, tot degeaba...

SMĂRĂNDIȚA. — (rugătoare apropiindu-se de el). Pe care, pe care, Moș Dascăle?...

DASCĂLUL EREMIA. — Ia trei fire de păr din coama porcului, le pui pe jeratic și dacă se fac covrig — apoi de bună seamă că te măriți anul ista, de nu, nu se știe.

SMĂRĂNDIȚA. — (alergând iute către mă-sa, care-și făcea mai la o parte de lucru, foarte rugătoare și alintată). Hai mămico, s-o facem și pe asta! Hai. (cei de la masă râd cu poftă).

ANICA. — (nelăsându-și treaba). Ce te potrivești, fata mamei! Moș dascălul te râde. Lasă că ni-i destul cât am făcut!

GHEORGHE. — Ia mai bine să ne facem și noi obiceiul, că mi s-o răsuflat vinul în oală (toarnă prin pahare, ciocnesc și beau. În timpul acesta câinii încep a lătra mai încet și mai rar, apoi din ce în ce mai des și mai tare și pe ușă-și fac apariția agentul de la Casa Autonomă a Monopolurilor Statului și contabilul de la curtea boierească, niște tineri exagerați în îmbrăcăminte, cu jambiere, gambete pe cap, ochelari, baston, mănuși. Cravate roșii și exagerate, țepeni în toată atitudinea lor și-n vorbă peste măsură de afectați. Se opresc amândoi în dreptul ușii și salută cu pălăriile până la pământ).

SCENA XX

AGENTUL LICĂ. — Bon soar!

CONTABILUL TRICĂ. — Bon soar!

GHEORGHE. — (se scoală și se apropie de ei). Mulțămim dumniilor voastre.

AGENTUL LICĂ. — Nu vă facem un lucru deranjabil?

CONTABILUL TRICĂ. — Nu vă suntem inoportuni?

GHEORGHE. — Cum nu, cum nu, vai de mine, ba încă cum. Poftim, poftim. Casa mea-i deschisă la o zi ca asta. Ia stați. Anica, Smărăndița tatei, aduceți niște scaune și 2 pahare. (femeile aduc și se uită curioase la ei, și-și face semne, strângând din umeri una la alta).

CONTABILUL TRICĂ. — (care vorbește cam pițigăiat se așează pe scaun și el și amicul lui odată cu el). Tocmai ieșeam de la cancelaria moșiei și mă plimbam să mai iau nițel aer și s-admir eternul și sublimul astru al nopței, când mă întâlnii cu d-l Agent de la: CAM!

AGENTUL LICĂ. — Ce, A, Me, Monșer! (se ridică de pe scaun).

ION. — (intervenind). De unde-i dumnealui zici? Noi știam că-i agintul de la tiutiun, de la Regie.

AGENTUL LICĂ. — Pardon! Eu sunt agentul reprezentant al Casei Autonome a Monopolurilor și prescurtat se zice Ce, A, Me.

CONTABILUL TRICĂ. — sau și Cam! (se ridică și el de pe scaun) și...

AGENTUL LICĂ. — Pardon: corect e Ce, A, Me!

CONTABILUL TRICĂ. — Se obișnuiește însă iubitul meu amic de către vulg în limbajul ordinar: Cam. (cei de pe scenă își fac semne unii la alții nedumeriți de acest dialog).

ION. — (resemnat și lămurit către cei de la masă). Am înțeles: mi se pare că-s cam, cam, amândoi. (arată fluturând cu mâna la cap).

CONTABILUL TRICĂ. — (se așează amândoi). În definitiv chestiunea nu importă atâtea ample discuțiuni. Cum vă spuneam, admiram eternul astru, când întâlnindu-mă cu d-l Agent Lică, cât pe ce să-l ameninț cu bănuiala de persoană suspectă, când tocmai domnia-sa mă recunoaște și-mi cere să-l servesc cu un aprinzibil...

DASCĂLUL EREMIA. —(se ridică și-și pune palma la ureche). Cu ce?

CONTABILUL TRICĂ. — Cu un chibrit, unchiule dragă.

DASCĂLUL EREMIA. — (se așează dând din cap). Aha! Păi dacă-i chibrit de ce nu-i zici chibrit? (face semne către ceilalți).

CONTABILUL TRICĂ. — (continuând). Și tocmai... dezastru, din neglijență, fără intenție, se află tocmai lipsă de mine. Imediat văzând lumină la d-vs. ne-am decis...

AGENTUL LICĂ. — (repede). Îmi urma un mator conciliabul...

CONTABILUL TRICĂ. — Ca să intrăm incognito să ne satisfacem doleanța. Prezența noastră ne face și ne place a crede că nu vă jignează.

AGENTUL LICĂ. — (repede). Nici nu vă incomodează în animația d-vs. dezinteresată... (cei de pe scenă păstrează un minut pauză și se uită nedumeriți unii la alții).

ANICA. — (rupând tăcerea și venind cu tava cu 2 pahare). Da' de ce nu, vai de mine și de mine. Ia poftiți! Luați mai bine un pahar de vin de colea.

GHEORGHE. — (se scoală repede și toarnă în pahare). Da, da, așa, ia să luăm un pahar de vin.

CONTABILUL TRICĂ. — (se scoală). Nu vă degajați, ne grăbim...

AGENTUL LICĂ. — (idem). Nu interpretați necesitatea care ne-a adus în domiciliul d-vs. în acest sens, ci vă anunțăm precis că ne grăbim...

GHEORGHE. — (cu hotărâre). Ia nu mai umblați cu mofturi bre, și-ți be un pahar cu vin în casa mea, și nu mai vă grăbiți atâta, că doar nu dau turcii și slavă Domnului nici bolșevicii...

CONTABILUL TRICĂ. — (care se ridicase se așează din nou pe scaun cu gesturi afectate, dacă are pantaloni și nu jambiere, și să nu-și strice dunga pantalonilor). A, cât despre această teamă de invaziune nici un pericol să nu vă pericliteze. Adversarii au fost distruși pe toată linia. Așa ne informează gazetele...

AGENTUL LICĂ. — (intervine cu lămurire). În special edițiile speciale ale marilor cotidiene cu tiraj!

CONTABILUL TRICĂ. — Axa este strâns conservată și biruința ei este asigurată prin rapiditatea cu care consumă evenimentele.

AGENTUL LICĂ. — (intervine). Și cu expansiunea febrilă a forței motrice și a elanului.

ION. — (către Vasile). Măi Vasilică, oare ce tot bânguie, bre... Eu nu înțeleg nimica.

VASILE. — (strânge din umeri). Nici eu!

GHEORGHE. — Adică cum îi, domnule Agint...

DASCĂLUL EREMIA. — Spuneți, bre, pe românește.

VASILE. — Nașule, ce să-ți spuie ei? Dacă-i vorba pe aceia să v-o spun eu. Am fost Duminică la Căminul Cultural al nostru de la școală. Ne-a spus d-l învățător și părintele că să n-avem nici o frică. Viteaza noastră oaste merge din biruință în biruință și că d-l Mareșal ne cere atâta: muncă și economie. De altfel așa am cetit eu și în Albina și în Gazeta Mareșalului. Așa că ce spun d-lor e cam de pe apa Sâmbetei.

GHEORGHE. — Așa-i Vasilică, asta o știu și eu. Și o știm cu toții. Îmi ceteau băieții din Albina. D-acu nu mai vine, nu știu de ce...

ION. — N-ai fi plătit „tamblamentul” cumetre?

GHEORGHE. — Ba plătit cu nu, se poate? Am și rițipistă la mână, da' nu știu s-o fi rătăcit pe la Primărie.

AGENTUL LICĂ. — (în tot timpul cât vorbeau cei de la masă își arunca ochii la Smărăndița, mai șoptea cu contabilul Trică, se mai uita la ceas. Când îi privea Anica, repede întorceau capul de la fată. Jocul acesta se repeta când cu unul, când cu altul. Smărăndița în tot acest timp își înșira niște mărgele pe o ață făcându-și de lucru.) A!, cât despre aceasta, domnule Gheorghe, îmi pare foarte regret. Secretul scrisorilor fie francate, recomandate, sau simple, precum și a gazetelor, cum implicit și expedierea lor vă este garantată prin Constituția țării.

CONTABILUL TRICĂ. — (lămuritor). Care este forul și fondul celor mai precise asigurări!

AGENTUL LICĂ. — Desigur! (continuând). Cum vă spuneam violarea cum și reținerea lor ar atrage riguroasa admonestare de la șefii ierarhici, oricărui funcționar abuziv de la P.T.T.

CONTABILUL TRICĂ. — (lămurind). Ba chiar și destituirea din Oficiul ce-l prestează la P.T.T., de altfel așa e cazul și la noi la C.A.Me., la B.N.R., la C.F.R. și la S.T.B. etcetera, etcetera, etcetera.

AGENTUL LICĂ. — În tot cazul dacă nu ești sigur...

CONTABILUL LICĂ. — (repede). Dacă ești în dubiu.

AGENTUL LICĂ. — N-ai decât să scrii redacțiunei sau administrațiunii acelui ziar și situația vi se clarifica. V-o spun franș! (mândru de lămuririle date aruncă o privire spre Smărăndița să-și culeagă admirația vorbelor sale, dar întoarce capul repede deodată cu contabilul Trică care făcea același lucru — la o privire furioasă a Anicăi).

GHEORGHE. — (nelămurit). Bree, Bree, m-ați amețit! Bine oi vedea cam ce este de făcut. Anica ia mai dă-le un pahar la dumnealor. (toarnă prin pahare la masă).

ANICA. — (îi servește). Poftim mai beți un păhărel de vin și vorbiți pentru numele lui Dumnezeu, mai lămurit bree...

CONTABILUL TRICĂ. — (luând paharul). Vivat Madam Ursu. (bea).

AGENTUL LICĂ. — (către Smărăndița, idem). Prosit, ma șeri, duduie... (bea).

ANICA. — (râzând). Iaca, acu mă face Madamă... da' ce-s jâdoafcă?

ION. — (către cei din jurul lui). Da', de fată nu cumva o fi zis ceva rău, nu de alta că acuș... (vrea să se scoale cam furios).

DASCĂLUL EREMIA. — Nu, nu, o cerut parcă o gutuie.

GHEORGHE. — (se duce cu oala și le toarnă). Beți, măi băieți, un pahar de vin, și nu vă mai sclifosiți atâta cu atâtea polologhii...

CONTABILUL TRICĂ. — (după ce a băut). E pur!...

AGENTUL LICĂ. — (idem). E naturel!

GHEORGHE. — Da' de unde! Cel tulburel l-am dat gata. Aista-i răvac, bre!

CONTABILUL TRICĂ. — Cu țifon ar fi o splendoare!

AGENTUL LICĂ. — (uitându-se la ceas). A, dar să ne grăbim. Noaptea asta ne-am distrat admirabil și mai ales (luând poziție către Smărăndița). Și cu variate și personale emoțiuni (se înclină către Smărăndița, care-i întoarce spatele).

CONTABILUL TRICĂ. — (către Gheorghe și cei de la masă). D-voastră serbați probabil revelionul.

DASCĂLUL EREMIA. — Da' ferească Dumnezeu. Cu revolverul o să avem treabă când om face logodna, să tragem un cartuș două după obiceiu! Acu numai schimbăm vorbele...

GHEORGHE. — Și mai cinstim câte un pahar...

AGENTUL LICĂ și CONTABILUL TRICĂ. — Decord!

VASILE. — Ca în zilele de sărbători!

AGENTUL LICĂ și CONTABILUL TRICĂ. — Decord!

ION. — (către public). Cum vă spusei eu, îs tot nebuni săracii...

CONTABILUL TRICĂ și AGENTUL LICĂ. — (care au fost neatenți și cu ochii la Smărăndița). Decord!

CONTABILUL TRICĂ. — (punându-și mănușile). Ne scuzați... dar...

AGENTUL LICĂ. — (idem). S-avem pardon... ne grăbim.

GHEORGHE. — Așa? Ia atunci mai luați un pahar la botul calului... (iar se duce cu tava la ei și cu 2 pahare).

AGENTUL LICĂ. — Ca să nu vă refuzăm. La botè calè. (către Smărăndița). Dar duduia nu poftește? (îi face o plecăciune exagerată).

CONTABILUL TRICĂ. — (idem). Nu ne face distinsa onoare?

SMĂRĂNDIȚA. — (rece și indiferentă). Eu nu beau. Mă doare capu'!

AGENTUL LICĂ. — Sunteți surmenată, probabil!

CONTABILUL TRICĂ. — (cu convingere). Desigur că suferiți de migrenă la creier. E și explicabil.

AGENTUL LICĂ. — Mai ales având în vedere și sexul.

ION. — (iar sare de la masă). Ce spune, ce spune, ce zice că vede?

DASCĂLUL EREMIA. — (îi pune mâna pe umeri potolindu-l). N-auzi bre, spun că au grieri.

ION. — (așezându-se). Ba au ei și sticleți, după cât văd eu și aud. (râd cu toții).

AGENTUL LICĂ. — (cu paharul în mână și-n picioare). Cu destul regret că ne refuzați, totuși cât mă privește pe mine în special și pe d-vs. în general (la cuvântul „în general” face o roată cu paharul către toți) (repede) — nu pot ca să vă zic din adâncul sincerității mele în așa fel și-așa mod, rezilierea dorințelor și prosperitatea întru reușita progresului cu care doresc să vă fatalizați, și vă rog să trăiți având în vedere și considerând cele depuse mai sus, închei micul toast cu expresiunea sincerilor mele felicitări. Ura, ura, ura, de 3 ori! (mândru de efectul vorbelor sale, pe care le-a zis cât se poate de ridicol și caraghios, privește în juru-i cum stau cu toții cu capul în jos).

GHEORGHE. — (după o mică pauză). Mulțămesc! Dă Doamne și Doamne ajută!

DASCĂLUL EREMIA. — Numai de o fi ceva de bine, măi Gheorghiaș, mă!

ION. — (cu interes către ceilalți). Da' ce o zis, ce-o zis?

VASILE. — (lămurindu-l). El știe ce-o zis!

CONTABILUL TRICĂ. — (tușind, luându-și și el o poziție exagerată). Cu onoare vă rog să binevoiți a primi asigurarea profundului meu respect ce vă conserv cu stimă, vă salut în special sara aceasta, (se încurcă în vorbe, tușește și-și drege glasul la fiecare 2-3 cuvinte făcând ăăăăă!). În aceste momente, când sunteți ă ă ă ă, întruniți cu voință unii alții aduși de destinul orb ce conduce lumea întreagă pot a zice chiar universul întreg, în așa fel și în așa mod, vă rog însă dar să mă exprim cu cea mai sinceră exprimare de felicitări, dorind cele mai sincere urări despre care doresc ca să vă întâmpine în cele mai fericite momente de sănătate. Și vă rog să ă ă ă ă, să colaborați ă ă ă, celebrarea căsătoriei religioase și nota bene și civile a fiicei d-voastre ce se află prezentă în ceasul acesta. Făcând dar însă, de aceia, ă ă ă ă, un bilanț asupra evenimentului sacru, vă rog să trăiți împreună cu toții de ambele sexe, și în definitiv și prin urmare (repede) fără de care fericirea n-ar putea să insiste în cazul acesta. Vă regretez din fundul inimii mele deci și prin urmare conform ă ă ă ă, celor prevăzute, chu, chu, chu, să tranșați (arătând pe agentul Lică) cu amicul meu sincer, idealul lui suprem. (tare și cu convingere). La nemurire până la cea mai mare bătrânețe senilă și dură. Vivat, Vivat, Vivat de 3 ori!! (bea și apoi se uită satisfăcut să culeagă efectul discursului, — dar vede la toți nedumerire. Gheorghe, deși a înțeles că aici trebuie să fie o urare, zice moale).

GHEORGHE. — Mulțumesc, mulțumesc, să dea Dumnezeu, să fie așa cum zici d-ta.

ION. — Întâi să fie la el, că de-o fi ceva de rău să cadă în capul lui!! (vorbește către cei de la masă și apoi vorbesc între ei în șoaptă).

AGENTUL LICĂ. — Ai fost foarte bine. Felicitările mele.

CONTABILUL TRICĂ. — Lasă că și d-ta ai fost delicios, felicitările mele!! (își strâng mâna).

AGENTUL LICĂ. — (scoate ceasul). A! E extrem de târziu.

CONTABILUL TRICĂ. — (scoate și el ceasul). O! E foarte avantajoasă vremea. Ești just. Ei, să plecăm. E deja târziu, e unul trecute după douăsprezece fix. Stimabile, să accelerăm. (li se dau chibriturile și zic mersi, mersi).

AGENTUL LICĂ. — Alivoar (salută cu pălăria).

CONTABILUL TRICĂ. — Salve (idem).

(ies în lătratul câinilor și petrecuți de Gheorghe).

SCENA XXI

DASCĂLUL EREMIA. — Ce spuneau oare, bre, fârțângăii iștia! Parcă vorbeau păsărește. Am mai auzit eu de oameni învățați de la târg vorbind — dar parcă vorbeau pe înțelesul omului, nu ca ei...

ION. — Eu încaltea n-am înțeles nimica din toată bleotocăreala lor! Cum ne vorbește părintele care-i burduf de carte și d. învățător la Cămin și cum vorbeau băieții ăștia! Săracii să le plângi de milă, — nu alta!

GHEORGHE. — (intrând). — Ei, măi cumetreilor, măi, ați văzut? Ați auzit? Iaca vântură lumea, aista cu pălăria ca ceaunu' de la tiutun, care vorba ceia bastonu' și pălăria i-i toată gospodăria, ce s-a chitit în mintea lui? Să-mi ceară fata de nevastă?!

DASCĂLUL EREMIA. — Cum se poate?

ION. — Auzi d-ta?

VASILE. — Cum de-o îndrăznit?

GHEORGHE. — (bătând cu pumnul în masă). Știți, m-am stăpânit că era în casa mea, da' era să le dau un chibrit de să mă pomenească.

ANICA. — (apropiindu-se și turnându-le vin în pahare). Da' lasă, rumâne, nu te mai supăra, — pentru ei stuchiar mâțele. Ia mai bine poftiți, cumetre, fine. (toarnă prin pahare).

ION. — Adevărat, cumetre, pentru niște terchea-berchea trei lei perechea, să-ți strici d-ta corajul? (bea și cu toți închinând). Să fim cu toții sănătoși. Ei multe au spus, dar vorba asta n-am auzit! Să v-o spui eu!

GHEORGHE. — De unde să auzi, fine Ioane, — dacă vorbeau cai verzi pe pereți. Noroc că nu-s mulți ca neisprăviții aiștia!

VASILE. — Doamne, nașule, ce frumos ne vorbește la școală la Căminul Cultural, domnul învățător și părintele. Eu mă mir de băieții ăștia, cum de nu-și dau sama cât de rău le șade!

GHEORGHE. — Dă fine, asta-i mare rușine pe satul nostru! Îți vine să plângi când vezi cum ajunge neamul nostru, de-și urăște și-și uită limba și obiceiurile! Iaca pârliții ăștia în loc să fie și ei ca toți oamenii se strâmbă ca „maimâțele” și se dârlăiesc după fetele gospodarilor!

VASILE. — Nașule, norocu' nostru e că școala și Căminul Cultural ne apără și ne păzește de nemântuiți ca flecuștețele iestea! Ce frumos ne spunea Duminică la Cămin! Vom avea cor la biserică, vom avea o prăvălie, un fel de tovărășie unde să ne găsim tot ce ne trebuie...

ION. — (cu entuziasm). — Da, da, să nu ne mai ducem la dughenile jidanilor...

DASCĂLUL EREMIA. — Așa, măi dragilor, să ne strângem în jurul școalei și-a Sfintei Biserici.

VASILE. — (către ei). Și la Căminul Cultural!!

GHEORGHE. — (turnând iar prin pahare). Da, da, doar Căminul îi școala și biserica și tot ce ne trebuie la un loc. Ia mai poftim, că n-o să ne stricăm noi chefu' și obiceiurile din cauza a doi nătăfleți. Vorba ceia: Pădure fără uscături... (din depărtare se aude așa un zgomot nelămurit. Smărăndița și Anica au mai ieșit, au mai intrat pe scenă, au pus lemne pe foc, au mai vorbit între ele, — și când câinii se aud lătrând din ce în ce mai tare, Smărăndița deodată strigă:)

SMĂRĂNDIȚA. — Ia, auzi mamă, vine... Chirul! (dându-și seama repede), adică vreau să zic — vine plugu'!

DASCĂLUL EREMIA. — (râzând ca și ceilalți). Cum? Cine? Chiru? Nu vă spuneam eu că vrabia mălai visează.

ION. — Inima la fata cea mare îi aproape de gură. O mai țin dinții... și părinții.

DASCĂLUL EREMIA. — O să jucăm la nuntă ce mai altă vorbă...

GHEORGHE. — (turnând prin pahare). Toate la rândul lor, Moș Dascăle! Ia mai poftiți!

(Zgomotul crește, câinii latră strașnic, s-aud pocnete de bici și strigăte: Aho! Aho! (și la fereastra ce se deschide, se vede urătorul care spune plugușorul — ce nu uită a amesteca și numele Smărăndiței în timpul uratului unde este vorba de fată) — buhaiul, — o putină înfundată la un capăt cu o piele de vițel sau de oaie și având în mijloc un smoc de păr ce este tras cu mâna udată în borș — și care în tot timpul se aude mugind, și când urătorul îndeamnă, „ia mai mânați, măi”, glasuri vesele strigă hăi, hăi. Nu lipsesc pocnetul de bici, fluierul, iar clopotul sună rar și cadențat cu uratul. Câinii hămăiesc din când în când. Cei de pe scenă mai vorbesc și-și fac semn între ei, dând din mâini, — mai vorbesc cu Anica, cu Smărăndița, mai beau, — și ascultă și ei plugușorul, dând semne de mare veselie). Plugușorul poate fi oricare. Iată unul:

Aho! Aho!

S-a sculat jupân Gheorghiță

Într-o sfântă Joi

Cu douăsprezece pluguri

Cu câte doisprezece boi

Și arară, ce arară

Brazdă neagră răsturnară

Grâușor îmi semănară

Se duse la lună, la săptămână

Să vadă grâul cum era,

Grâiele, nu erau ca grâiele

Și erau ca minunile

Hai, mânați băieți! hăi, hăi (…)

Plugul isprăvit, intră în casă toți flăcăii, un scripcar și un cobzar, îmbrăcați și spoiți cât mai caraghios. Chiru e un flăcău chipeș și frumos îmbrăcat. El primește colacul de la Smărăndița și-și vorbesc unul cu celălalt cu mult drag. Ceilalți flăcăi dau mâna; dascălului și Anică-i le sărută mâna. Chiru dă colacul unui flăcău care-i poartă și apoi comandă la lăutari și joacă un joc de 2 cu Smărăndița. Apoi împreună cu toții diferite altele: Alunelul sau sârba cu bătăi sau Banul Mărăcine, după cele obișnuite din partea locului unde se reprezintă piesa. Cei de pe scenă luați mai cu zorul de flăcăi se prind și ei. Pe la jumătatea jocului Dascălul Eremia obosit se retrage cu toate protestele celorlalți. Se aud strigături de joc. Jocul isprăvit, flăcăii sunt cinstiți cu vin de cei ai casei și apoi după ce-și zic „La mulți ani!” și-și dau mâinile se retrag în glasul fluierului și în lătratul câinilor. Cei doi țigani rămân în urmă în casă.

SCENA XXII

COBZARUL. — Zău la mulți, domnule Gheorghieși, să te trăiască Dumnezeilea să ne dați și nouă un bacșij (întinde căciula).

SCRIPCARUL. — Și câte un păhăruț de vin că ni s-a înghețat înghițitoarea, auăleo!

DASCĂLUL EREMIA. — Ia lasă, Gheorghe, să ne facă și nouă un taxim! Ia cântați, măi!

ȚIGANII. — (foarte bucuroși). Cântăm, cântăm, domnule Dascăle, cântăm, cântăm cum să nu cântăm. (Țiganii se sfătuiesc mult unul cu altul și-și acordează instrumentele și apoi cel cu scripca cântă fals și stricat o melodie după „Mai am un singur dor”. După ce cântă din vioară o strofă, întinde gâtul, cântă fals:

Mai am un „samplu” dor

Să mă duc să mă omor

Pi malul sării

În mijlocul mării!!

fiindcă știe numai atâta, vreo s-o mai ia de la început:

Mai am un „samplu” dor...).

DASCĂLUL EREMIA. — Nu de aestea, măi țigane!

ION. — Zi, măi cioară, de-ale noastre. (Dacă știu cântece frumoase populare cântă și chiar cântece de război și la care vine și le ajută și Smărăndița. Cântecele pot fi cântate de toți de pe scenă, din acelea care sunt cunoscute prin partea locului, pentru mai mult efect).

SCENA XXIII

(Intră un flăcău).

FLĂCĂUL. — D-apoi bine, baragladină, noi v-am plătit să rămâneți prin casele oamenilor?

SCRIPCARUL. — Făceam și noi, voinicosule, juca-ți-ași la nuntă, un „taxim” la Dumnealor...

COBZARUL. — Să ni iasă și nouă udeală gâtului și banu' pungei...

FLĂCĂUL.  — D-apoi nu ne-a fost tocmeala așa. Dacă sunteți țigani, tot țigani! Hai, cărați-vă. (îi împinge).

GHEORGHE. — (îi cinstește cu vin). Lasă, măi băiete, că-s și ei trudiți și amărâți. Ia luați, meșterilor!! (țiganii iau și felicită pe cei ai casei).

DASCĂLUL EREMIA. — Măi flăcăule, să-i păziți bine să nu vă facă vreo istorie. Unul cică vrea să se omoare.

ION. — Să-i păziți de vreo baltă, că pân' la mare îi cam departe... bre. (toți râd pe când flăcăul iese cu țiganii care fac plecăciuni către toți).

SCENA XXIV

GHEORGHE. — Iaca ce mi-i drag mie, când îmi tinerețea în casă. Hei, când gândesc că mai ieri eram și eu ca ei!! Hei!!

Ce-a fost verde s-a uscat

Tinerețea a zburat!!

DASCĂLUL EREMIA. — (completându-l). Tinerețe haine scumpe purta-v-ași nu v-aș mai rupe!

Bătrânețe haine grele

Grea viața e cu ele!!

GHEORGHE. — (toarnă prin pahare din oala adusă de Anica). Ia mai luați, măi cumetrilor măi. Când ne-o fi mai rău ca acum să ne fie! Stau câteodată și-mi amintesc când umblam cu plugul, multe năzdrăvănii mai făceam!!

ANICA. — Ce vă mai potriviți! Omul meu câte le-o spune, să-l credeți numa' pe jumătate.

DASCĂLUL EREMIA. — Lasă, cumătră Anica, lasă, știm noi că lauda e lucru mare la casa omului. Însă ce-i drept e drept. Toate-s bune, care nu se mai află. Toate bune și la locul lor!

GHEORGHE. — D-apoi că nici cu dumneatale, Moș Dascăle, nu ni-i rușine.

ION.  — Și încă ce ghier are!

DASCĂLUL EREMIA. — Iacă acum vă stârnii. Lăsați, mă băieți. Fosta-i lele când ai fost... M-am hodorogit și eu ce vreți? Omul dacă îmbătrânește...

ION. — Pune-i paie și-l pârlește (râde și el cu toții).

VASILE. — Măi bădiță Ioane, da șugubăț român mai ești!

DASCĂLUL EREMIA. — (oftând). Și-s și bolnav din păcate. (toți cu grijă). Dar ce ai, ce ai?

DASCĂLUL EREMIA. — Ia rău, măi băieți, rău! Bețiv nu-s că n-am ce bea! Dator nu-s că nu-mi dă nimeni pe datorie, bătăuș nu că toți mă bat, da' am și eu boala mea! Cum mă scol mi-i foame, cum mănânc mi-i somn și când mă gândesc la treabă mă apucă așa o lene de parcă m-aș lăsa...

VASILE. — (și ceilalți râd). Hei, apoi îi rea boala asta, asta-i boală boierească — din născare!!

ION. — Și leac n-are! Doar lagăru'...

GHEORGHE. — (turnând prin pahare). Iaca așa mai am și eu o arșiță. Dacă beau azi, beau numai mâine și pe urmă ehei, ehei, ehei!... tocmai poimâine.

ION. — Eu să încep să te întrec. (beau cu el toți).

Bun-îi vinul de băut

Ca omul cel cunoscut

Da' cu ăl ce-ți-i urât,

Bei puțin și-ți stă în gât...

DASCĂLUL EREMIA. — Așa-i, așa-i! Vinu-i făcut pentru oameni! Da' omu-i mișăl. Vorba ceia, vinu-i făcut să-l bei nu să te bea!!

ION. — (întregindu-l)

Vorba veche,

Să ți-i leul de ureche

Nu să-ți scoată

Corbii

Ochii!

SCENA XXV

(Intră al treilea băiat al lui Gheorghe, Ștefănică, numai într-o cămășuță lungă cu un clopoțel în mână și cu o haină în alta. Vine somnoros și plângând, alintat la tatu-său).

ȘTEFĂNICĂ. — Hî, hî, hî, mă duc și eu cu plugușorul...

GHEORGHE. — (mângâindu-i capul). Ehei, măi nepurcele, plug îți trebuie, măi! Lasă tată, te-i duce la anu de acu. Ia, Smărăndița tatei, Anică, luați-l și-l culcați.

ȘTEFĂNICĂ. — (aleargă la mă-sa cu capu-n poală). Spune, mamă, să mă lase, alde „Bâdia” cum s-o dus și pe mine nu m-o luat...

ANICA. — Nu se poate, Ștefănică mamă, îi noapte și-i frig. Lasă că te-i duce când te-i face mare flăcău. Ia, Smărăndițo, ia-l și-l culcă.

DASCĂLUL EREMIA. — Aista-i vi-i mezinul! Să vă trăiască.

ION. — (în culmea bucuriei, de abia s-a putut stăpâni până acum). Aista-i finu meu Ștefănică! Iiiii! Ia să-i dea nașul un gologan să-și cumpere băiatul acadele și cofeturi! (îi dă un ban și cu el și ceilalți).

ȘTEFĂNICĂ. — (le sărută mâna). Io-te mamă ce am eu. (arată mă-sii banul). Unu, doi. (îi numără).

ANICA. — (luându-l îl duce și-l culcă ajutată de Smărăndița). Hai de te culcă să te faci mare, puiul mamei!

DASCĂLUL EREMIA. — Iaca aș fi avut și eu un flăcău de mi-ar fi trăit! Rău îi fără mângâierea copiilor de trăit pe lumea asta!

ION. — Lasă, moș Dascăle — sunt copii sunt și greutăți. Apoi și cum zice la Sf. Carte: Domnul a dat, Domnul a luat!

DASCĂLUL EREMIA. — Fie numele Domnului binecuvântat.

VASILE. — În mâna lui Dumnezeu suntem cu toții.

DASCĂLUL EREMIA. — Așa-i, măi băieți. Dar mi se rupe inima când mă văd singur ca un cuc. Omul fără copii e ca un ciot uscat...

GHEORGHE. — (încercând să-l mângâie). Dă, moș Dascăle, vorba ceia: Cine are copii să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească! Ai copii ai și griji. Dar numai iar mă întorc și zic: Copiii îs mare mângâiere la casa omului. Câtu-s mici ca niște floricele, câtu-s mari ca niște brazi. Când îi văd umplându-mi paturile și împlinind roată mesei, mi se umple inima de bucurie! (se duce pe laviță unde dormea Ștefănică și-l sărută). Știu de la tata că el avea obiceiul să ne sărute prin somn și așa-i sărut și eu. (s-așează din nou la masă).

ION. — Că să nu-i sperii cumetre. (râsete)

GHEORGHE. — Nu, ca să se alinte! Țârlane, bârlane! Iaca asta are să mă moștenească! (toarnă în pahare și povestește). Eram odată cu toții la masă și întreb pe tâlharul ista de băiat: Măi Ștefănică măi, are să-ți fie ție milă de mine măi, ai să mă ții tu măcar de păr la bătrânețe? Da' el de colo: Te țiu, tată, te țiu, ba te-oi dat și cu capul de pereți (râd cu toții).

DASCĂLUL EREMIA. — Auzi pușchiul! Dar parcă mai aveai alți 2 flăcăi. Unde-s? Or fi dormind?

ANICA. — Da' de unde! Îs cu plugul! Unde a fost chip să-i ținem. Și iacă nu mai vin, bată-i norocu'!

DASCĂLUL EREMIA. — Așa, așa. Bun! Bun!

ION. — Stați bine, fată mare, fată mare...

VASILE. — Flăcăi, flăcăi, sunteți de laudă.

DASCĂLUL EREMIA. — Brava! Halal de brava, așa gospodărie mai rar!

GHEORGHE. — Toate-s de la Dumnezeu, lui să-i mulțumim! (toarnă și beau cu toții închinând după obicei).

SCENA XXVI

(Intră Costache și Neculai, cu fețele vesele și scoțându-și căciulile zic:)

COSTACHE și NECULAI. — Sărut mâna, sărut mâna. (merg și sărută mâna la toți).

GHEORGHE. — Ia măi flăcăi, nu v-o înghețat nasul? Ia de acu duceți-vă la culcat... (băieții dau să plece).

DASCĂLUL EREMIA. — Ia stai Gheorghieș, că am eu o vorbă cu dânșii. Pe mine nu m-ați urat?

DASCĂLUL EREMIA. — Așa? Apăi iacă m-ați găsit aicea! Aicea să-mi urați! Până la anul nu se știe câte căciuli rămân fără capete! Mai apuc eu s-aud uratul?

GHEORGHE. — Hai băieți, urați pe moș Dascălu', dar să-i răcniți cam tare că-i cam surd. (băieții se sfătuiesc și apoi începe unul din ei:

Aho, Aho, mâine anul se-noiește

Plugușorul se pornește

Pe la case-a colinda

Pe la case a ura

Ceala roată măi.

Celălalt zice hăi, hăi. Aici lui Gheorghe, care stă la spatele lor, i se pare că prea zice încet hăi, hăi și-i îndeamnă strigând și el cu ei: hăi, hăi!

Iarna-i grea omătul mare

Semne bune anul are

Semne bune de belșug

Are brazda de sub plug

Ceala roată măi.

(Același joc ca la strofa primă).

Doamne binecuvintează

Casa care se urează

Sara lui Sfântul Vasile

La mulți ani la toți să fie

Cu spor și cu veselie

Ceala roată măi.

(Același joc ca mai sus).

V-am mai ura boieri

V-am mai ura

Dar mi-i teamă c-om însera

Că nu suntem de ici, di colea

Ci suntem de la Munții întunecoși

Mai rămâneți boieri sănătoși

Ceala roată măi.

(Același joc ca mai sus).

La anul când vom veni

Să vă găsim înfloriți

Ca merii, ca perii,

Ca vița de vie

În postul Sfântă-Măriei.

(Toți aho, aho, de mai multe ori, sfârșind în hazul tuturor. Copiii se duc la Dascăl și-i sărută mâna).

DASCĂLUL EREMIA. — Să trăiți, măi băieți și să vă țină Dumnezeu sănătoși. Mi-a mers la inimă! Ia să vă deie moșu' ceva. (se scoală și scoate după ce se scotocește prin buzunare, un săculeț de pânză, ca un ciorap, îl deznoadă și scoate bani pe care-i dă copiilor sărutându-i. (Gheorghe și Anica se împotrivesc zicând: Las', moș Dascăle, etc.... dau și ceilalți).

DASCĂLUL EREMIA. — Lasă, lasă Gheorghieș tată, că doar asta-i seara pe care o așteaptă copiii de un an de zile.

ION. — Să o țină minte toată viața! (schimbă vorba). Da' frumoși băieți ai cumetre! Să-ți trăiască! Cui seamănă bălanu' ista, Dumitale?

GHEORGHE. — Bălanu' ista mie-mi seamănă. Celălalt s-a aruncat în partea mă-sii...

DASCĂLUL EREMIA. — Ia ascultă, Gheorghieș. Dă-mi mie pe unul să-mi bâzâie pe la urechi! Ce zici?

GHEORGHE. — Nu, pe acela nu ți-l dau! Pe aista (îl mângâie) are să-l dea tătuca să învețe carte că se trage la învățătură ca vițelul la vacă. Am să-l dau la târg (se numește un târg din partea locului) să se învețe a mânca pâine, apoi am să-l dau la liceu la (N) (se numește de asemenea un oraș din partea locului), să-l fac studient și avucat.

ION. — Da' fă-l numai avucat, îi ajunge, ce să-l mai faci și studient acu!

VASILE. — Avucat, avucat să-l faci să ne subție la procese...

DASCĂLUL EREMIA. — Fă-l ce l-oi face numai om de treabă și cinstit ca dumneata să fie. Carte multă și fără omenie... degeaba!

GHEORGHE. — (arătând pe celălalt băiat). Pe aista am să-l dau la meserie că-i băiat care are dibăceală. Toată ziua mocoșește: ba îmi face căruț, ba sanie, — mă rog are stofă de lemnar în el — și pe cel de colo (arată pe Ștefănică) am să mi-l las să-mi fie sprijin la bătrânețe.

ION. — (râzând). Să te dea cu capu' de păreți.

GHEORGHE. — Nu, nu, nu cred, — că nici eu n-am dat pe tata, Dumnezeu să-l ierte! Dar mai știi? Cu lumea care a ieșit acum, ce Doamne ferește oi mai păți. (toarnă prin pahare). Ia, Smărăndițo tată, ia du-te cu băieții și mai adune olecuță de vin... (Smărăndița iese cu băieții).

DASCĂLUL EREMIA. — (protestează). Ei, d-apoi că ne-o fi destul de asară, Gheorghieș tată. Ia să ne mai ducem și pe acasă. Să ne hodinim pentru Sfânta Biserică.

GHEORGHE. — Lasă, cumetrilor, că veți duce, că odată-i sara asta pe an.

VASILE. — Și să nu uităm vorba începută, nașule. Va să zică îndată ce trec sărbătorile facem nunta.

GHEORGHE. — (potolit și chibzuit). Da, să facem, mai ales că și fimeia vrea. Eu n-am de ce zice nu. Iar fata...

ION. — Se trage la măritiș ca albina la urdiniș.

GHEORGHE. — (cu interes). Da' flăcăul are și el ceva?

VASILE. — Cum nu, cum nu, patru fălci de arătură și gospodărie ca la el mai rar.

GHEORGHE. — Apoi dă, că nici eu cu fata nu mi-o fi rușine; zestrea iacăt-o îi până-n pod, văcuța cu vițelul, împoiată, 2 fălci de pământ în țarină cum îi untu'! Iar fată harnică, cum o vedeți.

ANICA. — (intervenind). Și cuminte cum o știți...

GHEORGHE. — (mândru). Și gospodină — nici înaintea lui Vodă nu mi-e rușine cu ea. (intră fata cu băieții, cu vinul).

SCENA XXVII

GHEORGHE. — (toarnă vin). Apoi ia luați și gustați, ce-am vorbit, vorbă să fie, treaba jos să nu rămâie!

(Beau cu toții).

DASCĂLUL EREMIA. — (către Smărăndița). Hai, fata moșului, — să te văd mireasă și prosopul meu să iasă! (gospodarii vorbesc între ei).

SMĂRĂNDIȚA. — (care stătea cu băieții lângă Ștefănică, vine la mă-sa). Mamă, da' ce tot zice moș Dascălu de prosop?

ANICA. — Apoi tu nu pricepi? Ia storoști au venit să te pețească — da' din partea cui crezi?

SMĂRĂNDIȚA. — (repede și veselă). Din partea lui Chiru!

ANICA. — Da din partea lui.

SMĂRĂNDIȚA. — Vezi mamă că bălanul n-a spus minciuni! Cum mi s-a izbândit toate în sara asta!

ION. — Da' ce tot vorbești acolo, cumătră Anică. Ia veniți mai aproape.

DASCĂLUL EREMIA. — Să vă spunem o noutate. (femeile se apropie).

SMĂRĂNDIȚA. — Ce noutate?

DASCĂLUL EREMIA. — Ia să-ți dăm un boieraș de ceia ce au fost pe aici!

ION. — Să-ți dăm un boier

Cu gâtu-n proțap

Cu pieptu-nghețat

Cu pălărie tare

Și vânt în buzunare!

Scârța, scârța pe hârtie

Așteaptă leafa să vie.

(face un semn de foame în stomac).

SMĂRĂNDIȚA. — Da' ce ți-am greșit eu, moș Dascăle, să mă iei în râs cu stropșiții ceia. Ce-am ajuns de râsul oamenilor eu?

DASCĂLUL EREMIA. — (către ceilalți). Da' știi că-i dârză fata, bre!

GHEORGHE. — (blajin). Smărăndițo, draga tatei, da' de Chiru ce zici? Pe el îl vrei?

SMĂRĂNDIȚA. — (veselă, cam rușinoasă). Ei, asta-i altă vorbă. Ce vreți să las bălanul mincinos?

TOȚI VESELI. — Așa, așa! Apoi norocul cel bun!

VASILE. — Va să zică ne ducem cu veste bună.

ION. — Dumnezeu să ajute. (s-aud cântând cocoșii).

DASCĂLUL EREMIA. — Ia auziți: cânt cucoșii, e târziu, măi băieți, ia să ne ducem de acu. Făcurăm trebușoara și toate au rostul lor. Mâine îi Sfântul Vasile și Sfânta Slujbă nu îngăduie să mai stăm. (se ridică). Vra să zică așa Gheorghieș după sărbători facem cu ajutorul lui Dumnezeu nunta!

GHEORGHE. — Să facem, moș Dascăle! Dumnezeu să le dea noroc! Ia să mai luăm la botul calului... (toarnă prin pahare. Toți beau și se pregătesc de plecare, își iau bețele, căciulile. Dascălul își pune mănușile).

ION. — (luând paharul). Păi cu sănătate v-am găsit, cumetre și cumătră, cu sănătate să vă lăsăm. Ziua de azi să v-ajute. Unde-ți pune mâna și Dumnezeu mila.

TOȚI. — Să dea Dumnezeu!

DASCĂLUL EREMIA. — Eu închin paharul în sănătatea bujorelului de Smărăndița. La mulți ani, fata moșului și sara asta s-o cinstești și s-o serbezi cât vei trăi, că acu ți s-a izbândit toate (către băieți). Și voi, măi băieți, să vă țineți și să vă păstrați obiceiurile că-s frumoase cum nu sunt altele pe lume! Să le păstrați pentru copiii voștri cum le-am păstrat noi pentru voi. La mulți ani, Gheorghieș, Anică, Smărăndițo, fata moșului!

VASILE. — Să dea Dumnezeu să jucați și la nunta celorlalți flăcăi! Noroc și Dumnezeu Sfântul să fie în ajutor.

GHEORGHE. — (adânc mișcat). Foarte vă mulțumesc pentru cinstea ce mi-ați făcut că mi-ați călcat pragul și mai ales că în sara asta blagoslovită de Dumnezeu am ales și pentru copila mea un om gospodar și viteaz de război (către Anica). Măi Anico, tovarășa mea care mi te-a dat Dumnezeu, bucură-te și tu (femeia plânge emoționată și-și șterge ochii cu mâneca), c-așa-i în zile de sărbători, tot omul să se bucure și să se veselească și lui Dumnezeu să-I mulțămească.

TOȚI. — Amin și Doamne ajută!

GHEORGHE. — Și după cum e și obiceiul nostru și după cum făcea și tata, când era mai mulțămit, nu-și uită și de cei de dincolo (varsă puțin din pahar). Dumnezeu să-i ierte!

TOȚI. — Amin, amin!

GHEORGHE. — Și noi cu sănătate s-ajungem sara asta la anu' și la mulți ani.

TOȚI. — Să dea Dumnezeu!

ANICA. — (către Smărăndița). — Du-te colo și le sărută mâna. (în timp ce fata le sărută mâna, Anica le pune câte un șervet în gât).

ION. — Ei, Smărăndițo, ce mai zici?

SMĂRĂNDIȚA. — (râzând veselă). — Ce să mai zic, moș Ioane? Îmi pare bine că n-a spus grăsunul nostru minciuni.

DASCĂLUL EREMIA. — Lasă, fata moșului, că-n schimb spun oamenii destule! (toți râzând veseli, își dau mâna de plecare, — câinii încep a lătra — iar cortina se lasă încet, încet).

SFÂRȘIT