luni, 3 august 2015

Discurs, Bacău, 8 august 2015, ora 16.00



MĂRTURIE
Despre împărtăşirea lui Hristos prin teatrul religios radiofonic
la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti


Cuvinte cheie: postmodernism, gândirea slabă, amurgul datoriei, apostolat cultural-mediatic, catehizare, teatru radiofonic religios, radio fiction, postul public de radio, eufonie, fonogenie




Abstract: Globalizarea, prin explozia mijloacelor de comunicare în masă, interesul comercial al societăţii de consum pentru arta spectacolului şi, nu în ultimul rând, integrarea în tendinţele şi curentele euro-atlantice - în special odată cu aderarea României la Uniunea Europeană - constituie un factor important de revitalizare a mişcării teatrale româneşti. Prin urmare, era firesc ca - pe fondul unei globalizări care caută să evite pe cât îi stă în putere ciocnirile diferitelor tipuri de civilizaţie la baza cărora stă în special religia - să se producă inclusiv o revitalizare a mişcării teatrale religioase. Din păcate, în ciuda acestei tendinţe globale pacifiste, observăm cum astăzi se face artă teatrală într-un mediu care exhibă pasiunea şi izgoneşte credinţa şi bunul simţ. Deşi subiectele religioase au încă mare priză la marele public, credem însă că nu este cazul să se pornească pe toboganul concesiunilor de cea mai joasă speţă producându-se piese de mare montare şi conţinut invers, aşa cum a procedat cineastul român Cristian Mungiu cu scenariul filmului postmodernist "După dealuri". Din fericire, aceste excepţii - care fac propagandă ideologică curentului cultural postmodernist care susţine "gândirea slabă"[1] - nu se pot constitui într-un motiv suficient ca teatrul religios să fie ignorat sau desconsiderat! Aceasta este premiza de la care vom începe să analizăm dezvoltarea teatrului radiofonic religios cu scopul de a reflecta tendinţele cu care se confruntă societatea românească contemporană. Astfel, folosindu-ne de evoluţia teatrului radiofonic românesc ca de un barometru social, considerăm că se poate ajunge la concluzii interesante referitoare atât la evoluţia viziunii culturale româneşti, pe de o parte, cât şi a sentimentului religios autohton, pe de altă parte.





I.               Apostolat cultural-mediatic prin intermediul dramaturgiei religioase. 

Ca peste tot în lume, şi în societatea românească constatăm că, pe lângă o literatura bună şi de calitate, există şi o literatură izvorâtă din sufletele pline de cele mai bolnave concepţii de viaţă care conţin cele mai otrăvitoare seminţe ale desfrâului şi ale anarhiei, urmărind să răstoarne toate normele sănătoase de viaţă. Sufletul poporului nostru este otrăvit intenţionat cu o literatură scandaloasă care, fără a exagera, cred că o putem considera ca fiind de inspiraţie satanică, iar Biserica Ortodoxă Română se află chiar în mijlocul războiului cultural global[2] care se poartă inclusiv prin intermediul mijloacelor de informare în masă. În acest război cultural global orice gen literar contează, fie că este vorba de o simplă ştire de presă sau, de ce nu o piesă de teatru radiofonic (engl. radio fiction).  

În mod paradigmatic, capacitatea de manipulare de către mijloacele mass-media a fost tocmai de scenariul unui celebru teatru radiofonic. Este vorba de dramatizarea cărţii Războiul Lumilor a britanicului H.G. Welles, realizată de Orson Welles şi difuzată în seara zilei de 30 octombrie 1938 de postul american CBS. Un studiu realizat în anul 1948 de către Universitatea Princeton preciza că una dintre replicile acestui teatru radiofonic - în care se anunţa precipitat faptul că „Marţienii au invadat pământul!” - a declanşat o panică generală care a afectat peste un milion de oameni. Conştient de această puterea a teatrului, Radu Beligan afirma următoarele în anul 1944: “Astăzi, sentimentul aristocraţiei teatrale este înăbuşit şi trăieşte în parte sub dominaţia parveniţilor intelectuali care sunt cam mulţi la număr şi care printr-o lege absurdă a majorităţii, domină piaţa. (…) Divertisment, spectacol sau, ajungând la cel  mai înalt termen al elogiilor, manifestare de artă şi de cultură, asta e tot ce reuşeau să gândească despre teatru cei ce aveau misiunea să-l califice. Nimeni însă dintre diriguitorii de ieri ai vieţii teatrale nu voia să deschidă ochii şi să-şi dea seama de enorma responsabilitate pe care o reprezintă dispreţul acestei puternice arme : teatrul”.[3]

Din păcate, astăzi, există riscul ca ultima barieră de morală şi estetică artistică laică din România, teatrul radiofonic, să cadă. Convins că vulgaritatea trebuie alungată din teatru, regizorul artistic Ion Vova spune în acest sens: "Arta are o morală a ei, o estetică şi o etică. Altfel nu se poate. Fenomenul artistic este înnobilarea spiritului uman. Arta este artă! Nu se înnobilează spiritul uman cu înjurăturile de acum de pe scenă. Mă rog lui Dumnezeu să nu se întâmple să alunece şi Teatrul radiofonic în limbaj vulgar. Libertatea, democraţia au lăsat să existe o vulgaritate în teatru care n-a existat în istoria teatrului românesc de la 1853 până la căderea regimului comunist. Comunismul era foarte sever, nu accepta vulgaritatea. Impunea această regulă de decenţă a limbajului, or, astăzi, se spun nişte lucruri pe stradă..."[4].  

În contextul intensificării misiunii spirituale în cetate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă[5], Bisericii - conştientă de dificultatea comunicării adevărurilor de credinţă – îi revine şi responsabilitatea de a preţui cum se cuvine puterea teatrului, dramaturgia religioasă putând fi considerată drept o formă eficientă de apostolat cultural-mediatic. Facem precizarea că tendinţa de valorificare a acestui gen literar în misiunea desfăşurată prin intermediul mass-media nu este una inovatoare, ci poate fi considerată drept continuatoare a ceea ce Patriarhul Miron Cristea înţelegea prin expresia „misiune culturală a Bisericii”. Pentru a sintetiza concepţia sa referitoare la „misiunea culturală a Bisericii”, redăm câteva rânduri din cuvântarea Sfat către toţi preoţii, învăţătorii confesionali şi poporul drept credincios din eparhia ortodoxă română a Caransebeşului, în care acest patriarh a susţinut popularizarea culturii literare: „Biserica creştină a lucrat din cele mai vechi timpuri, nu numai pentru propoveduirea învăţăturilor sale şi îndrumarea omenimei pe cărările mântuitoare ale evangheliei lui Hristos, ci şi pentru lăţirea unei culturi temeinice în păturile cele mai largi ale poporului...”.[6]


II.            Eficientizarea mijlocului tehnic, cauză principală a revitalizării mişcării teatrale religioase radiofonice contemporane în special

Ceea ce lipseşte cu adevărat astăzi în România în domeniul teatrului radiofonic este o şcoală pentru această artă! Spun unii: "Ce e teatrul radiofonic? Nici o problemă. Citeşte textul la microfon şi merge...". Ori, în spatele montării unei piese de teatru la radio se ascunde multă imaginaţie "ars acustica". Spre exemplu, invocând idealul eufoniei[7] în activitatea unui scenarist care lucrează special pentru limbajul radio (engl. playwriting for radio), Mihai Zirra considera că teatrul transmis pe calea undelor presupune cunoaşterea "valorii cuvântului într-o frază sau a frazei într-o replică, a suspensiilor sau pauzelor, ştiinţa accentuării verbului sau a negaţie, precum şi trăirea şi adâncirea unui rol". Cu alte cuvinte, după cum aprecia acest mare regizor artistic al teatrului radiofonic românesc, "regizorul de radio, care n-are probleme de decor şi lumină, are de rezolvat, cu actorul împreună, jocul pe cuvânt, care e cel mai greu...".

Regizorul artistic Ion Vova, la rândul său, subliniază în egală măsură însă şi importanţa fonogeniei[8]. "Fonogenia în teatrul radiofonic – spune Ion Voba - are ce mai mare importanţă. Aceasta este baza. Prin ea se sugerează totul".[9] În opinia acestui regizor, cel care a pus bază "legilor fonogeniei vocilor în Radio" la noi în ţară a fost Victor Ion Popa, considerat de el "întemeitorul teatrului radiofonic"[10]. 

Însă acest ideal nu poate fi atins fără a se lua în calcul eficientizarea mijlocului tehnic. Din această perspectivă putem afirma că teatrul radiofonic - a cărui istorie debutează în anul 1880, în Franta, datorită inventatorului “théâtrophone”-ului, inginerul Clement Ader, care considera că prin invenţia sa îmbunăţeşte sistemul telefonic din instituţiile culturale  -  este nu doar cel care poate fi difuzat pe frecvenţe radio, ci şi cel care este înregistrat pe un suport audio. În acest sens, să nu pierdem din vedere că tocmai inventarea unui suport audio cum a fost cazul bandei de magnetofon, care a înlocuit bătrânul gramofon, a permis revigorarea teatrului radiofonic în general. Astfel, prin valorificarea altor mijloace tehnice decât cele clasice, aşa cum este spre exemplu cazul audiobook-ului, teatrul radiofonic a demonstrat că poate deveni chiar şi o alternativă la clasicele cărţi.

În acest sens, pornind de la premiza eficientizării mijlocului tehnic, foarte important de menţionat pentru viziunea contemporană a Bisericii Ortodoxă Române asupra teatrului religios este proiectul coordonat de Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în cadrul căruia la mănăstirea bucureşteană Radu Vodă a fost lansat în ziua de 1 aprilie 2012 audiobook-ul Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, apărut la Editura „Cuvântul Vieţii”, cu sprijinul Radio TRINITAS. Actorii care au realizat audiobook-ul au fost felicitaţi şi distinşi cu diplomele „Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României” şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În acest context, actorul Victor Rebenciuc declara pentru TRINITAS TV că "După atăţia ani de prigoană a credinţei cred că este momentul ca Dumnezeu să intre în casele noastre prin acest mijloc tehnic, audiobook-ul, pe care noi ne străduim să îl imprimăm şi dumneavoastră să faceţi efortul minim de a-l asculta”.


III.           Teatrul radiofonic religios la nivel naţional.

Spusele actorului Victor Rebenciuc sunt de luat în calcul cu atât mai mult cu cât în decursul istoriei teatrului radiofonic românesc au mai existat, inclusiv după 1989, anumite perioade de regres. Dacă până în 1989, teatrul românesc folosea ca vehicul de popularizare doar Postul public de radio[11] - aproape încă de la inaugurarea sa din noiembrie 1928 -, după constituirea posturilor de radio private, emisiunile consacrate artei teatrale ar fi trebuit în mod normal să se înmulţească. Totuşi, în ciuda perioadei de înflorire pe care o cunoscuse teatrul radiofonic în perioada interbelică şi a simpatiei de care s-a bucurat mai apoi după cel de-a doilea război mondial, după prăbuşirea regimului totalitar comunist în 1989 s-a putut observa că - în paralel cu gradul scăzut de interes public manifestat faţă de acest tip de cultură - majoritatea programele radio nu acordau, cel puţin până în anul 2010, prea mare atenţie emisiunilor culturale, în special emisiunilor teatrului radiofonic[12]. Astfel, Institutul Naţional de Statistică constata în anul 2011 că pe segmentul radiourilor private, ponderea emisiunilor educative, culturale şi religioase a fost de 6,3%, în scădere faţă de 8,9% în 2006. Acest procent este mai mare decât cel înregistrat în cazul radioului public, lucru datorat cel mai probabil unei ponderi mai mari a emisiunilor religioase.

Cu toate acestea, în ciuda statisticilor menţionate, se poate considera că teatrul radiofonic este pe cale să redevină popular, chiar dacă creşterea în popularitate a televiziunii şi a internetului părea iniţial să conducă la declinul său. Acest fenomen de revitalizare a mişcării teatrale româneşti este favorizat de costul foarte scăzut pentru producerea sa şi a faptului că este la îndemâna tuturor. În acest sens, într-un interviu acordat Revistei 22 în data de 7 august 2012, doamna Ilina Stihi, regizor la Teatrul Naţional Radiofonic, se simte îndreptăţită să facă observaţia că "teatrul radiofonic cunoaşte, în lume, o revenire spectaculoasă", iar viitorul acestui gen artistic este cu atât mai promiţător cu cât "acum se lucrează la aplicaţii de smartphone-uri pentru teatru radiofonic".

Particularizând în ceea ce priveşte revenirea spectaculoasă a teatrului religios radiofonic, popularitatea acestuia pare că a atins un punct culminant abia în anul 2012, fiind demn de remarcat în acest sens una din producţiile Societăţii Române de Radiodifuziune intitulată Taina Iubirii - al şaselea episod din serialul radiofonic dedicat părintelui Arsenie Boca realizat în cadrul proiectului “Biografii, memorii” de scriitorul Ion-Costin Manoliu şi regizorul Nicolae Mărgineanu - care a fost nominalizată pentru Premiile Galei UNITER 2012. Eforturile de genul acesta nu sunt singulare, întrucât încă din anul 2000, doamna Ina Sterescu - cea care a realizat, timp de mai multe decenii, cu talent si profesionalism, emisiuni în cadrul redacţiilor emisiunilor pentru copii, dar şi religioase, la Televiziunea Română - a iniţiat la Radio România Actualităţi - Teatrul Naţional Radiofonic un proiect în cadrul căruia au fost au fost realizate, până acum, douăsprezece montări ale unor scenarii religioase. Aceste piese de teatru radiofonic sunt dedicate "celor mai importante momente din istoria creştinismului dar şi sfinţilor şi martirilor care au construit, prin jertfa lor, cele două milenii de existenţă a Bisericii noastre" dintre care amintim: Sfântul Ioan Gură de Aur – Ziditorul de suflete, Sfântul Ierarh Nicolae, Viaţa şi faptele Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Calinic – Călugărul fără de arginţi, Sfântul Pantelimon – Doctorul fără de plată, Sfântul Ioan Botezătorul - Înaintemergătorul Domnului etc.

Dar, mai sunt şi alte nume care, sub auspiciile Societăţii Române de Radiodifuziune, au contribuit la dezvoltarea teatrului religios radiofonic. Unul dintre acestea este cel al lui Gavriil Pinte, regizorul şi scenaristul piesei de teatru radiofonic Sfântul şi dreptul Iov, care într-un interviu acordat doamnei Silvia Dumitrache pentru numărul 627 al publicaţiei Observator Cultural din iunie 2012, întărea spusele redactorului-şef al secţiei de teatru, Attila Vizauer, cum că "nu ar exista om care să nu fi ascultat vreodată o piesă de teatru radiofonic": "Am copilărit în Maramureş şi nu văzusem nici un spectacol de teatru cult, ci doar de teatru popular, religios, care se practică în perioada sărbătorilor de iarnă, şi cu toate acestea, voiam să fac teatru. Nu aveam televizor, doar radio, la care şi urmăream spectacolele de teatru radiofonic (aşa că se poate stabili o legătură directă între aceste amintiri din copilărie şi faptul că, de o vreme încoace, fac şi teatru radiofonic)". 


IV.           Şapte argumente în favoarea catehizării prin intermediul teatrului radiofonic religios. (Proiectul parohial Ateneul Sfântului Pantelimon - Studiu de caz).

Ce ar însemna oare pentru misiunea Bisericii în societate existenţa unei şcoli de teatru radiofonic religios, cel puţin pentru copii? În viziunea regizorului artistic Ion Vova, istoria teatrului radiofonic o deosebită importanţă dramaturgiei care se adresează copiilor în special pentru faptul că acest gen literar pune accentul pe imaginaţia "ars acustica": "Iniţial teatrul radiofonic era asemănător cu teatrul propriu-zis. Acum, cel dintâi a evoluat destul de mult şi are nişte valenţe în plus, deoarece decorul sonor apelează, în primul rând, la imaginaţia ascultătorului, o stimulează şi o completează. Decorul sonor dezvoltă foarte mult imaginaţia copiilor. Este şi motivul pentru care, în întreaga istorie a teatrului radiofonic, s-a pus un accent aparte pe teatrul pentru copii. Căci, ce copil nu a asculta basme la radio?"[13]. De altfel, acesta este şi principalul motiv care justifică succesul teatrului radiofonic la Postul public de radio. În acest sens, Valeriu Râpeanu  consideră că  "teatrul radiofonic devenise chiar din primii ani de activitate a Radiodifuziunii un reper foarte apreciat al programului vorbit. Fie că era vorba de piesele pentru copii, interpretate deseori chiar de copii, la microfon, de adaptări radiofonice sau de piese concepute special pentru teatrul la microfon, toate aveau un auditor constant şi entuziast. Schiţele, scenetele, feeriile făceau parte din sumarul multor emisiuni: Ora copiilor, Ora şcolarilor, Ora muncă şi voie bună, Ora satului. (...) De la simple replici, de acţiuni naive cu uşoare "poante", teatrul radiofonic a evoluat până la reprezentarea pieselor clasice ale teatrului obişnuit"[14]. Dar, dincolo de această oportunitate, mult mai important este scopul cultural al teatrului radiofonic. Astfel, Valeriu Râpeanu aprecia că "fără îndoială, teatrul la microfon a avut mai înainte de toate un rol cultural. Nu îi putem înţelege locul său dacă nu-l vom situa în contextul celorlalte manifestări ale vieţii spirituale româneşti. Teatrul la microfon apare şi capătă amploare în momentul când teatru era un adevărat tabu social"[15].

În ultimii ani trei ani, consumul cultural a înregistrat treptat cele mai scăzute valori din cauza actualei crize economice care a determinat publicul să economisească banii destinaţi unor activităţi culturale elitiste, precum teatrul, spre exemplu. În acest trend negativ şi în ciuda faptului că teatrul radiofonic rămânea o emisiune populară a radiodifuziunii, s-au înscris şi posturile private de radio care au manifestat un interes minimal faţă de promovarea reprezentaţiilor teatrale. În ciuda formării prejudecăţii conform căreia în vreme de criză românii preferă mai mult cluburile sau spectacolele de divertisment, adică cultura de masă în locul teatrului religios, inclusiv cel radiofonic, la parohii a început să se dezvolte şi mai mult fenomenul teatrului religios. Aceasta probabil şi din cauza faptului că în ultima vreme oamenii au început să prefere activităţile "de masă" sau "non-culturale" gratuite sau cu costuri minime care cultivă o mentalitate trivială în cele mai dese cazuri, în detrimentul consumului unor bunuri culturale elitiste considerate îndeobşte ca fiind prea costisitoare. Astfel, s-a ajuns în situaţia ca sub influenţa activităţilor "de masă" sau "non-culturale" mentalitatea românească să sufere un regres radical din toate punctele de vedere, inclusiv religios. Acesta a fost cel puţin contextul în care a debutat şi s-a derulat în primii ani proiectul parohial Ateneul Sfântului Pantelimon de la biserica Sf. Mc. Pantelimon - Foişorul de Foc din Bucureşti[16], un proiect care pleacă de la premiza că teatrul religios reprezintă o alternativă la "activităţile de masă” sau „non-culturale” ale copiilor de petrecere a timpului liber.

În calitate de actriţă de teatru şi film, dar şi enoriaşă a parohiei bisericii Sfantul Pantelimon-Foişorul de Foc, doamna Irina Petrescu (1941 –2013)  a onorat cu prezenţa o seamă de repetiţii, filmările, precum şi premierele pieselor de teatru ale trupei Ateneul Sfântului Pantelimon, ceea ce a îndreptăţit-o să facă următoarele declaraţii, suprinse în cadrul emisiunii dezbatere „Teatru religios – Mijloc de catehizare”, difuzată de Trinitas Tv în data de 30 iulie 2012:

Momentul în care am luat contact (cu copiii din trupa de teatru parohial „Ateneul Sfântului Pantelimon” – n.n.) a fost o surpriză extraordinară! Contactul cu copiii mi s-a părut absolut fascinant! Deşi provin dintr-o familie de pedagogi şi psihologi, eu nu am niciunfel de talent pedagogic. Nu ştiu să mă apropii de copii! Nu ştiu să-i stăpânesc, atunci când ei devin mai năzdrăvani decât copiii obişnuiţi, mai ales într-un cerc mai special, aşa cum este cel al Bisericii. Însă ideea mi s-a părut absolut extraordinară: este un mod de a apropia sufletul unui copil de Biserică şi de credinţă prin nişte mijloace foarte laice. Şi este un mijloc atât de atrăgător care cred că şi-a găsit efectul, cel puţin acum câţiva ani! 

Printr-un teatru care comunică trăirile unor personaje care au trăit o altă viaţă s-a dezvoltat aproape imediat gustul sau,mai bine-zis, apetitul acestor copiii pentru ideile creştine. E adevărat că textele scrise pentru ei – şi am descoperit asta la a doua şi la a treia întâlnire – au fost scrise în funcţie de caracterul lor. Am descoperit, de pildă, o fetiţă extraordinară (Alina Bâgioi - n.n.) care juca rolul Fecioarei Maria într-o scenetă de Paşte. Am regăsit-o, ulterior, şi în celelalte montări pe suportul unei fiinţe care trece de obişnuitul unui personaj. Avea ceea ce se cheamă „transfigurare”. 

Transmitea extraordinar de limpede şi de uşor o emoţie pe care, dacă ar fi lucrat cu ea un profesor de teatru sau un profesor de limba română, n-ar fi reuşit atât de bine să o facă ca atunci când a lucrat, în cadrul Bisericii, cu părintele sau cu minunata sa soţie, doamna preoteasă, care este ca o mamă, ca o „directoare de grădiniţă pentru năzdrăvani”. Pentru că, după cum se ştie, copiii nu-şi pot concentra atenţia pentru o foarte lungă perioadă, şi atunci, pe rând sau toţi odată, scăpau într-un joc necontrolat. Ei bine, doamna preoteasă ştia să-i strunească. Eu nu ştiam! Pe mine lucrul acesta mă dezarma. Spuneam: „Nu pot să fac nimic! Ei au chef de joacă!” Ori, a şti să-i aduci din joacă spre ceva serios, care să se întoarcă şi spre ei înapoi este ceva extrardinar! 

După aceea, eu mai am un prieten în echipă: Florinel. El este cel mai năzdrăvan, cel mai histrion. Lui îi place cel mai tare să se joace de-a joaca pentru că teatru este, totuşi, o joacă. Cred că are şanse să se îndrepte cu timpul spre această nefericită meserie. El era întotdeauna cel rău, cel diabolic. La un momendat era chiar măgăruşul. Când am făcut rost de la teatrul de copii de un cap de măgar, să-l fi văzut, era atât de fericit! Era strigat de ceilaţi copii: „Unde e măgarul? Măgarul Florin să vină mai repede!” Cine credeţi că alerga fericit ca şi când i s-ar fi spus să vină Făt-Frumos Florin. Ei, această plăcere de joc nu poate veni decât numai în întâmpinarea strădaniei pedagogice pe care o face părintele cu aceşti copii. Şi cred că este o modalitate extraordinară de atragere a copiilor la credinţă. 

Am senzaţia că aceşti copiii vor fi mai altfel pentru anii care vin. Se vor dezvolta mai bogat pe dinăutru decât pe dinafară. Vor fi mai feriţi de tentaţia vulgarităţii străzii, a violenţei străzii. Apoi, în timpul acestor repetiţii cred că se cultivă şi un soi de spirit de echipă de prietenie.Copiii simt ce înseamnă emoţia spectacolului. I-am văzut atât de fericiţi când apăreau costumele. Se bucurau aşa cum ne bucurăm noi la teatru când apar prima dată costumele după probe, după tot felul de încercări. La biserica era o sărbătoare. Toţi îşi ajutau colegii să-şi ţină mai bine strânsă hăinuţa, capşonul. Era o bucurie fără margini! Mi-a făcut o mare bucurie părintele că m-a invitat! Nu am putut să-i fiu de folos decât spunându-le să vorbească mai tare sau să vorbească cu partenerul, iar nu cu publicul. Dar acestea sunt indicaţii neimportante, neesenţiale. 

 Mai este un lucru pe care vreau să-l subliniez şi anume că ei învaţă înainte de a învăţa temeinic la şcoală exprimarea gramaticală corectă. În clipa în care ei au de învăţat sau de spus un text li se atrage atenţia asupra ideii frazei şi a ceea ce trebuie accentuat pentru ca ideea frazei să ajungă la spectator, la cel care priveşte. Atunci va şti întotdeauna când şi cum să accentueze verbul. Va învăţa ce este verbul într-o frază, că el este motorul ideii din fraza aceea, va învăţa ce este subiectul, va învăţa ce este atributul, caracterizarea, complementele de timp, de loc, de spaţiu, organizarea lor în frază în scopul de a face maiuşor de transmis mesajul. Acesta cred că este unul din studiile de bază pe care un profesor de teatru îl dezvoltă la clasa cu care lucrează. Este teoria mea, aproape o ideea fixă. Dacă nu înţelegi tu ce vrea să spună fraza pe care o ai de spus nici cel care te ascultă nu o va înţelege, oricât ai spune-o de tare, de repede sau de încet. Iar sensul nu-l poate da decât gramatica, adică organizarea armonioasă, melodică, adică topica frazei. A învăţa de mic copil, înainte de a ajunge pe cale ştiinţifică, pedagogică, mi se pare un mare câştig pentru ei ca oameni indiferent că vor fi profesor, preoţi, ingineri sau conducători de sindicat. Ei trebuie să ştie ce spun! 

Facem precizarea că, inspiraţi de faptul că cel mai vechi text de teatru în limba română cunoscut de până acum a fost OCCISIO GREGORII IN MOLDAVIA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA (scris în 1780) în care se relatează uciderea lui Grigore al III-lea Ghica Vodă în Moldova, domnitorul pe a cărui moşie a fost construită biserica Sfântul Pantelimon – Foişorul de Foc din Bucureşti şi care a sfârşit cel puţin la fel de dramatic ca şi Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, ultima piesă de teatru pregătită a fost Sfântul Vodă Brâncoveanu, al cărui scenariu se află de altfel în paginile acestei cărţi. O prezenţă remarcabilă la repetiţii a fost actorul Paul Avram, pe care domna Irina Petrescu ni l-a recomandat cu multă vreme în urmă şi sub coordonarea căruia membrii trupei de teatru Ateneul Sfântului Pantelimon au început să pregătească această piesă de teatru. Binecunscutul actor din filmul Toate pânzele sus i-a îndrumat pe copii, sfătuindu-i ca tot ceea ce interpretaza să vină din interior, după o binecunoaştere a personajului pe care îl interpretează.  Ulterior, repetiţiile au continuat să se facă sub coordonarea actorului Costel Bojoc, unul dintre pionierii stand-up-ului românesc.

În concluzie, realizarea acestui proiect experimental parohial în cadrul programului naţional de cateheză al Patriarhiei Române intitulat “Hristos Împărtăşit Copiilor” ne-a ajutat să formulăm şapte argumente în favoarea catehizării prin intermediul teatrului radiofonic religios[17]:

1) Atitudinea receptivă a Bisericii Ortodoxe Române faţă teatrul religios şi înţelegerea superioară a prezenţei sacrului în artă din partea intelectualităţii româneşti. Acest argument este susţinut, în principal, de tradiţia folclorică care a răzbătut până astăzi sub forma foarte popularului "Viflaim",  una din cele mai vechi forme de teatru popular (apărut în ţara noastră pe la mijlocul secolului al XVIII-lea) care se joacă în ziua de Crăciun. Era de aşteptat ca aceste interferenţe episodice care înlesnesc înţelegerea superioară a prezenţei sacrului în artă să încerce să evolueze şi, de ce nu, chiar să devină permanenţe. Din acest punct de vedere, un moment important din istoria Bisericii Ortodoxe Române îl constituie faptul că pe la jumătatea secolului XX, în cadrul mişcării cultural literare "Rugul Aprins", duminica, după Sfânta Liturghie, erau ţinute conferinţe - în special de către Ion Marin Sadoveanu - care prezentau ample capitole din istoria teatrului cu abordările sale religioase, iar părintele Bartolomeu V. Anania făcea cunoscute părţi din piesele sale de teatru în versuri, pe subiecte din folclorul românesc. Astfel, dezvoltarea teatrului religios radiofonic ar putea reprezenta una din formele concrete de înţelegere superioară a prezenţei sacrului în artă atât din partea clerului Bisericii Ortodoxe Române, cât şi a intelectualităţii româneşti, aşa cum a sugerat mişcarea culturală “Rugul Aprins”.

2) Tendinţa firească a preoţilor de a se ridica la nivelul cerinţelor pastoral-misionare bisericeşti actuale prin noi şi ingenioase forme catehetice. Conform acestui argument, teatrul religios radiofonic poate constitui o parte integrantă a proiectului naţional de cateheză al Patriarhiei Române intitulat “Hristos Împărtăşit Copiilor”, reprezentând o metodă practică de susţinere şi pune în practică a principiilor acestuia. Din punct de vedere catehetic, teatrul religios reprezintă o artă pe care, alături de poezie sau pictură, poate fi considerată nimerită să exprime sentimente sau cunoştinţe şi să transmită nemijlocit atât impresii, cât şi învăţături referitoare la credinţa în Dumnezeu. Sub influenţă bisericească, interpretarea actoricescă conferă un ritm, o fluiditate şi, chiar o muzicalitate pe măsură, similară psalmodierii cântărilor bisericeşti la strană. Teatrul religios radiofonic, cu textele sale extrase din Sfânta Scriptură sau Sfânta Tradiţie, reprezintă o modalitate artistică inovatoare şi ingenioasă de mărturisire a mesajului Evangheliei în stare să conducă spre Mântuitorul nostru Hristos.

3) Nevoia noilor generaţii de părinţi şi copii de creare a unor alternative la "cultura" străzii sau cea de cartier. Potrivit acestui argument, teatrul religios radiofonic poate contribui la dezvoltarea misiunii pastoral-misionare a preotului în parohie, mai ales în prejma marilor sărbători, în special în perioada Naşterii Domnului şi cu ocazia diverselor hramuri bisericeşti.  Pe fondul îngrijorării crescute a părinţilor faţă de influenţele nefaste din societatea contemporană asupra propriilor copii, teatrul religios jucat în comunitatea parohială şi înregistrat pe suport audio constituie un mod eficient de catehizare a tinerilor şi adulţilor. Importanţa acestui argument rămâne valabilă chiar şi în ciuda faptului că tot mai puţini români merg la teatru, preferând mai mult spectacolele de divertisment de la televizor care parodiază vremurile de criză pe care le traversăm. Fiind vorba de un program interactiv, interesul la nivel parohial pentru scenetele religioase poate fi susţinut chiar şi în cazul în care calitatea spectacolelor nu este extraordinară, iar gradul de aşteptare al publicului amator de teatru religios nu este întotdeauna maxim. Atunci când este marcată de credinţa puternică în Dumnezeu şi dorinţa reală de transformare duhovnicească, experienţa teatrală religioasă reprezintă o lectură biblică capabilă să-i trezească pe interpreţi şi spectatori deopotrivă din somnul cotidian şi să-i transpună într-un univers revelat.

4) Biserica asigură implicit educarea pentru reprezentaţia dramatică religioasă, inclusiv cea radiofonică. Ca o particularitatea a spectacolului de teatru religios, inlcusiv radiofonic, efectul radiofonic al vocii copiilor determinat de căldura copilăriei care descoperă fascinată şi cu interes misterele lumii, spre deosebire de efectele de stranietate determinate de exagerarea sentimentului derizoriu al oamenilor mari, este o reţetă aproape sigură de eficienţă. În cazul acestui argument, vorbim de o metamorfozare sau transfigurare a  interpreţilor, fie ei chiar şi nişte copii, care sunt învăţaţi cum să-şi trăiască propriul personaj religios împletind armonios vocea lor fonogenica cu capacitatea nativă a acesteia de a susţine biografia personajului. Împletind în mod abil şi echilibrat istoria sacră cu experienţa umană cotidiană, trebuie luat în serios faptul că actorii-interpreţi ai pieselor de teatru religios vor intra cu atât mai bine în rol cu cât se vor lepădă de orice inflenţă secularizantă sau vulgarizantă oferită de cultura străzii sau a cartierului în care trăiesc. În acest caz, efectele pozitive ale educaţiei cu ajutorul teatrului religios să nu fie exagerate mărind astfel riscul de a se crea aşteptări foarte mari cu investiţii prea mici, ci să fie rezonabile din punctul de vedere al pretenţiilor unui public-spectator dispus să-şi facă autocritica şi să-şi depăşească propria condiţie producând miracolul transformării duhovniceşti.

5) Prezenţa în parohie a unor personalităţi culturale, în special cele care au legătură cu lumea teatrului şi care  pot fi cooptate în derularea unor asemenea proiecte.[18] Acesta argument presupune o bună cunoaştere a potenţialului propriei parohii. Din acest punct de vedere, teatrul religios radiofonic ar putea reprezenta un real apostolat cultural-mediatic în sensul încurajării “misiunii culturale a Bisericii” aşa cum a fost descrisă aceasta de Patriarhul Miron Cristea.

6) Scopul terapeutic al valorificării dramaturgiei religioase de către slujitorii Bisericii. Acest argument pleacăde la premiza că teatrul religios poate fi înscris nu doar între activităţile cultural-artistice, ci şi cele de asistenţă socială desfăşurate în comunităţile parohiale. Din vechime au fost recunoscute beneficiile terapeutice ale creării sau a simplei contemplări a unei opere de artă. Chiar dacă reprezintă o noutate în domeniu, efectele benefice pe care le poate oferi dramaterapia religioasă nu sunt deloc de neglijat dacă ţinem cont că terapia prin teatru, în general, priveşte acele persoane, în special copii, care au nevoie de dezvoltare personală, vindecare emoţională, transformare individuală sau, mai grav, au o formă de autism. Dacă prin teatru religios se ajunge la situaţia ca măcar o singură persoană să fie dezinhibată social, fiind încurajată să vorbească şi să-şi privească cu demnitate semenii în public, recuperarea ei ar constitui un mare căştig pentru societate, în general, şi pentru Biserică, în special.

7) Dublarea lansării unei piese de teatru religios printr-o acţiune de caritate. Dat fiind scopul moralizator implicit al teatrului religios, din punct de vedere al relaţiilor publice, atunci când lansarea unei piese de teatru religios poate fi  dublată de o acţiune de caritate, şansele de a fi receptată mai uşor cresc simţitor[19]. Este vorba de o strategie de promovare care să crească în mod indirect gradul de spectaculozitate al unei piese de teatru religios. Prin urmare, recunoaştem faptul că pe lângă un scenariu bun este nevoie totuşi şi de alte puncte forte care să conducă la creşterea gradului de interes a unei piese de teatru. Din acest punct de vedere, teatrul religios radiofonic contribuie la dezvoltarea mecenatului cultural al preotului în parohie. 


CONCLUZIE

În concluzie, înnoirile în teatrul românesc după prăbuşirea regimului totalitar comunist din estul Europei reliefează un lucru specific, dar extrem de important din punct de vedere al interesului misionar bisericesc: valoarea pragmatică a teoriei conform căreia rezistenţa prin creaţie culturală reprezintă cheia renaşterii spirituale şi naţionale.  Chiar dacă a existat o vreme în care prin teatru era cultivată o mentalitate trivială, condamnată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, astăzi, dimpotrivă, trăim într-o epocă în care prin intermediul acestei forme de cultură considerată "elitistă" mentalitatea românească poate fi salvată de la un regres radical din toate punctele de vedere, inclusiv religios, datorat în mare parte uşurinţei care care pot fi practicate şi sunt încurajate în acest sens activităţile "de masă" sau "non-culturale". Scopul regresului acestei mentalităţi este în principal de a compromite spiritualitatea românească autentică prin specularea ereziilor şi incidenţelor precreştine ale fundamentalismului religios în favoarea fenomenului global de secularizare a lumii. 

Dat fiind faptul că trăim într-o societatea modernă dependentă în totalitate de industria media şi în care, din această cauză, teatrul radiofonic ocupă un loc semnificativ în influenţarea culturii populare, considerăm că  prin intermediul dramei religioase radiofonice se poate desfăşura o misiune pastorală eficientă. De asemenea, credem că obiectivele principale ale acestei misiuni pastorale trebuie să îl reprezinte rezistenţa prin creaţie culturală religioasă în faţa tendinţelor de secularizare, dar şi în faţa fundamentalismului religios, care poate fi considerat un fenomen revers al secularizării, cu care se confruntă România contemporană. Nu încheiem însă mai înainte de a face precizarea că această formă de fundamentalism religios, care la rândul lui poate exploata mijloacele tehnice puse la dispoziţie de industria media, se bazează pe o imagine ideală, dar bolnăvicioasă, de sine construită sistematic în mintea unor suflete nefericite care însă poate deveni extrem de chinuitoare şi să izbucnească cu multă violenţă în afară. Cei care suferă de această maladie spirituală se cred deja ajunşi la sfinţenie, în timp neagă starea de păcat în care de fapt trăiesc, sufletele lor nefericite ajungând la un grad atât de mare de distorsiune duhovnicească încât merită mustrarea proorocului Isaia care spune: "Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău" (Is. 5, 2). Extrem de elocventă în acest sens este piesa de factură expresionistă „Săptămâna luminată” a lui Mihai Săulescu, care din păcate nu s-a bucurat de un succes răsunător pentru că atunci când, la 3 martie 1929, s-a difuzat la Radio a rămas în conştiinţa publică a epocii prin criticile revistelor de specialitate referitoare la problemele tehnice ale Radioului, ceea ce de altfel a şi diminuat pentru scurtă vreme  curajul de a se mai transmite teatru la radio, decât prin tema abordată. Dar, în ciuda lipsei de eficienţă a mijloacelor tehnice la acea vreme, acţiunea piesei de teatru - care speculează erezii, dar şi incidenţe precreştine - are un conţinut religios extrem de actual. Este vorba despre un tânăr foarte păcătos aflat pe moarte în Săptămâna Luminată. Mama sa, plină de iubire şi iertare, îi veghează ultimele sale clipe din viaţă. Pentru că este convinsă că în această săptămână Cerurile sunt deschise si oricine moare ajunge în Rai, ea speră şi se roagă lui Dumnezeu ca fiul său să moară în această scurtă perioadă de timp şi, astfel, să se mântuiască. Mai având doar puţin timp la dispoziţie din Săptămâna Luminată, mama se decide să îşi omoare fiul înainte ca Cerurile să se închidă.



__________

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

 CRISTEA, Dr. Miron, Pastorale şi cuvântări ale unui episcop român în ţară sub stăpânire străină, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923.

DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Libertate pentru comuniune. Lucrarea Bisericii în societate. Anul 2009, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010.

LIPOVETSKY, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Editura Babel, Bucureşti, 1996.

TISMĂNEANU, Vladimir, Spectrele Europei centrale, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

VATTIMO, Gianni, Pier Aldo Rovatti (editor), Gândirea slabă, Editura Pontica, Constanţa, 1998.

ZIRRA, Mihai , Am ales teatrul radiofonic, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2009.

*** Almanah dedicat împlinirii a 80 de ani de radiofonie românească, Editura SRR, Bucureşti, 2008.




[1] Din punctul nostru de vedere, "gândirea slabă" este un veritabil cal troian al secularizării făcut cadou religiei creştine cu o generozitate sau bunăvoinţă discutabilă. De aceea considerăm că universul fimului postmodernist "După dealuri" şi mentalitatea personajelor principale, inclusiv a preotului şi a măicuţelor, reprezintă de fapt paradigma "gândirii slabe" a regizorului şi scenaristului. Potrivit gândirii filozofice care susţine "amurgul datoriei", adepţii gândirii slabe nu pot să înţeleagă faptul că pe lume avem nu doar drepturi, ci şi datorii. Pentru a paraliza simţul datoriei, gândirea slabă – în ciuda faptului că nu suportă rigorile constrângerii şi, în special, orice formă de suferinţă - declară paradoxal că nu există păcat transformându-l pur şi simplu într-o obligaţie contemporană. Sentimentul rigorist al datoriei a fost substituit printr-o compromiţătoare căutare a fericirii sterile şi fugă de suferinţă cu dreptul fatalist la plăcere.

[2] Vladimir TISMĂNEANU, Spectrele Europei centrale, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 146: „Este un război, în sensul american al cuvântului – toată discuţia în jurul multiculturalismului şi reacţia la multiculturalism a fost numită cultural war – un război în care nu cad capete, nimeni nu-şi pierde job-ul, dar lupta se duce prin intermediul revistelor şi se transferă apoi în realitatea politică, determinând, de fapt, transformarea realităţii politice, sociale, culturale americane, pentru că are efecte imediate asupra programelor educaţionale”.
[3] Radu Beligan în articolul Aristocrație teatrală („Arta liberă”, 10 decembrie 1944) publicat în Revista Teatrul, nr. 5, anul XXXIV, mai 1989, p. 35-36.
[4]  Ion Vova în Almanah dedicat împlinirii a 80 de ani de radiofonie românească, Editura SRR, Bucureşti, 2008, p. 94.

[5] În mesajul la sărbătoarea Sfintei Treimi, ocrotitoarea Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române, 8 iunie 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirma următoarele: „Misiunea Bisericii realizată prim mass-media este aceea de a binevesti Evanghelia şi de a chema oamenii la comuniune sfântă. Ea are în prezent o importanţă deosebită, întrucât Dumnezeu ne dăruieşte noi căi de comunicare a Cuvântului Său mântuitor şi de trăire a prezenţei Sale iubitoare, prin comuniunea de credinţă a unei comunităţi bisericeşti extinse. Prin prelungirea mesajului credinţei din locaşul de închinare în casele şi în sufletele oamenilor aflaţi departe unii de alţii se adună sufletele lor în aceeaşi credinţă, în acelaşi duh de rugăciune şi în aceeaşi lumină a faptelor bune. Transmisiunea zilnică a Sfintei Liturghii de la Radio Trinitas şi la Trinitas Tv, emisiunile de spiritualitate, cultură, muzică şi artă creştină, ştirile, mesajele şi documentele difuzate prin intermediul Agenţiei de ştiri Basilica sau articolele publicate în paginile cotidianului „Ziarul Lumina”, ale săptămânalului „Lumina de Duminică” sau ale revistei lunare „Vestitorul Ortodoxiei” reprezintă lucrări misionare care contribuie la promovarea credinţei şi culturii creştine în societate. Totodată este promovat şi dialogul dintre Tradiţia dinamică a Bisericii şi civilizaţia umană de astăzi, frământată de pluralismul ideilor, globalizarea economică şi comunicaţională, criza financiară şi spirituală. Într-o epocă în care cea mai puternică influenţă asupra opiniei publice este exercitată prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă (inclusiv internetul), Biserica foloseşte aceste mijloace de comunicare în masă pentrupromovarea valorilor evanghelice în societate, dar şi pentru a face cunoscute activităţile ei multiple ”; vezi  Libertate pentru comuniune. Lucrarea Bisericii în societate. Anul 2009, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 206-207.

[6] Dr. Miron CRISTEA, Pastorale şi cuvântări ale unui episcop român în ţară sub stăpânire străină, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1923, p. 80.

[7] Eufonia este idealul de estetizare a limbii, adică împerechere armonioasă de sunete în silabele unui cuvânt, unei fraze, care impresionează plăcut auzul.

[8] Fonogenia este tehnica reproducerii sunetelor.

[9] Ion Vova în Almanah…, p. 88.

[10] Ibidem, p. 92.

[11] Istoria teatrului difuzat la Postul public de radio consemnează faptul că primul actor la microfon a fost Victoria Mierlescu cu un recital de versuri (4 noiembrie 1928) şi că la data de 18 februarie 1929 a avut loc prima transmise de teatru radiofonic cu piesa "Ce ştie satul" de V.Al. Jean. De fapt, această premieră survine după ce la data de 23 ianuarie 1929 a fost difuzată o altă premieră de teatru cu poemul liric "O toamnă" de Alfred Moşoiu. La data de 14 octombrie 1930 a fost difuzată prima rubrică bilunară "Noutăţi teatrale europene", susţinută de V. I. Popa, iar la data de 13 decembrie 1931 au fost iniţiate primele concursuri de  scenarii radiofonice. În februarie 1955 debutează emisiunea "Lecturi dramatizate", în iunie 1955 s-a difuzat premiera piesei "Femeia îndărătnică" a lui William Shakespeare în regia lui Mihai Zirra, iar la data 24 iulie 1955 premiera radiofonică a piesei "Livada cu vişini" de A.P. Cehov. La data de 7 februarie 1956 se difuzează în premieră adaptarea radiofonică a romanului "Moromeţii" de Marin Preda. În octombrie 1965 debutează noi emisiuni pe teme literare: Teatru scurt, Moment poetic, Scena şi ecranul. La data de 19 decembrie 1960, cu ocazia niversării a 150 de ani de teatru cult în limba română, se difuzează săptămâna teatrului românesc, iar la data de 14 noiembrie 1967, istoria literaturii române este prezentată într-o nouă emisiune de cultură: "Amfiteatru literar".    

[12] cf. Ponderea emisiunilor cultural şi religioase în programele de radio şi televiziune româneşti (studio realizat în perioada 1 februarie – 15 martie 2009), Consiliul Naţional al Audiovizualului, 2010, http://cna.ro/Ponderea-emisiunilor-culturale-si.html.

[13] Ion Vova în Almanah…, p. 91.

[14] Valeriu Râpeanu în Almanah dedicat împlinirii a 80 de ani de radiofonie românească, idem, p. 79.

[15] Ibidem, p. 81.

[16] Situându-se probabil pe acelaşi val de interes ca şi regizorul Gavriil Pinte faţă de teatrul radiofonic sau ca doamna Ina Sterescu faţă de catehizarea copiilor prin intermediul teatrului radiofonic, dar cu siguranţă sub impulsul implementării la nivel parohial a proiectului naţional de cateheză al Patriarhiei Române intitulat “Hristos Împărtăşit Copiilor”, în anul 2009, a fost iniţiat la Radio Trinitas al  Patriarhiei Române proiectul parohial experiment Ateneul Sfântului Pantelimon în cadrul căruia au fost au fost realizate, până acum, şapte montări radiofonice ale unor scenarii precum:  Sfântul Pantelimon- Doctorul fără de arginţi, Poveste de Crăciun, Hristos a înviat!, Fântâna Ortodoxiei, Cuvioasa Parascheva - Multmilostiva lui Dumnezeu, nemilostivită de oameni, Dumnezeu s-a milostivit şi Sf. Cuv. Dimitrie Basarabov - Şcoala călugăriei. Un sprijin extrem de important în realizarea acestui proiect radiofonic a venit din partea domnului Mircea Toma care, asumându-şi munca de regizor de radio, ne-a ajutat să rezolvăm problema înregistrării, inclusiv „decorul” sonor.   

[17]Considerăm că este vorba de un proiect experimental parohial întrucât la noi în ţară nu a existat un precedent de acest fel deocamdată,deşi este de dorit ca metoda de a face educaţie interactivă în acest fel să fie preluată şi multiplicată la cât mai multe parohii ale Bisericii Ortodoxe Române şi, de ce nu, chiar de sistemul de învăţământ din subordinea Ministerului Educaţiei. În acest sens, constatăm că în data de 20 februarie 2013, conform unei ştiri publicate de Agenţia de presă Mediafax, ministrul Educaţiei, domnul Remus Pricopie, ar fi anunţat că intenţionează să introducă în şcoli teatrul şi educaţia prin film, activităţi cu titlu opţional pentru elevi.

[18] Spre exemplu, în luna aprilie 2010, când s-au făcut înregistrările pentru o nouă piesă de teatru religios la Parohia Sfântul Pantelimon - Foişorul de Foc din Capitală, a fost invitată să participe actriţa Irina Petrescu care a ajutat la conturarea scenetei şi a făcut unele sugestii la repetiţii şi la înregistrare. După premiera piesei de teatru, domnia sa a fost extrem de încântată: „I-am simţit foarte concentraţi, cu emoţie, dar foarte prompţi. Nu s-au bâlbâit, nu s-au încurcat. Unul dintre ei mi-a spus că s-a sărit peste o replică, dar nici nu mi-am dat seama, pentru că nu s-a cunoscut. Am asistat la câteva repetiţii, care au fost mai dezordonate, dar când s-au făcut înregistrările a ieşit minunat!”.

Publicat de la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)