Părintele Ivan/Ioan de la Sivestru, ctitorul bisericii Sf. Pantelimon

Strania împletirea a istoriei neamului de Năvrapi cu cea istoriei Bisericii Ortodoxe Române ne face să pornim pe firul cercetărilor legate de ctitorul bisericii Sfântul Pantelimon de la Foișorul de Foc din București! Astfel, Năvrapii unesc ca un fir roșu biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, cu cea a Mănăstirii Căldărușani și, în final, cu biserica Sfântul Pantelimon de la Foișorul de Foc din București în Țara Românească, dar și cu Buzăul sau Hușii din Moldova. 

 

Un Danciu Navrap figurează în „Pomelnicul„ Mănăstirii Curtea de Argeș. Acest Danciul Năvrap este unul dintre cei 73 de boieri morți în luptele cu turcii în timpul domniei lui  Radul de la Afumati. Acest domnitor a avut doua perioade de domnie, una sângeroasă între anii 1522 - 1525, în care a purtat 20 de batalii și una linistita (ca nu a mai avut boieri cu care sa mai lupte) între 1525-1529. Deci, Danciul Navrap este mort undeva între 1522-1525!!! Este primul Navrap, (identificat de domnul Octavian Năvărpescu!) găsit în documente, cel puțin pana acum. El este de aici, din Tara Românească. Pomenit în pomelnicul Mănăstirii Curtea de Argeș. În paralel, scriitorul Vasile Șoimaru identifică în Moldova un Ioan Năvrăpescu, fost ispravnic de Huși pe vremea domniei lui Alexandru Lăpușneanu, deci undeva între anii 1552-1561 sau 1564-1568.

Un al doilea Navrap găsit de Octavian Năvrăpescu, în zona Fienilor, tot boier (conform,, Terminologiei reședintelor boierești din Țara Românească, de Apetrei), mort puțin înainte de 1595 are donata toată averea, mănăstirii Căldărușani! Totodată, mai este de menționat un alt Năvrap la 1572, orășean, din Buzău, care vinde domnitorului două  pogoane de vie, de acolo, din Buzău, pentru Mitropolia Buzăului.

Într-un noiembrie al anului 2020, domnul Octavian Navrapescu m-a contactat la recomandarea părintelui Constantin Stoica de la biserica Mătăsari din București, atrăgându-mi atenția asupra următoarelor trei documente, cu ajutorul cărora spera să înnoade discuția despre părintele Ioan de la Silvestru, un posibil strămoș de-al său: 1." Acte judiciare din Tara Romaneasca" (referinta este la pag. 67-69, documentul 62); 2. "Istoria Bisericii Romanesti" (referinta este la pag. 8-9); 3. Pomelnicul Manastirii Argesului. 

Dacă ținem cont de faptul că numele de familie lui Popa Ivan din București - precum este denumit în documentele respectiv credem noi părintele Ioan de la Silvestru - era Năvrăpescu, rezultă că pomelnicul Manastirii Argesului, așa cum am menționat deja, cuprinde referințe la unul din strămoșii ctitorului bisericii Sf. Pantelimon din București, în persoana lui Danciul Navrap. 

 

De asemenea, actele judiciare din Țara Românească menționează în leat 7226 [1718] moșia unui Năvrap din Bilcirești, un moșnean înrudit cu părintele Ioan pentru care trebuia să dea socoteală în 1776. Practic, părintele revendica două parcele care ar fi fost luate fără dreptate de către numitul Biliciurescu, una în Bilciuresti (de 130 de stanjeni în Socetu, acum tine administrativ  de Bilciuresti) și una de 90 de stanjeni din Cojasca. Ca dovadă a faptului că părintele Ivan a avut câștig de cauză stă însuși faptul că și în zilele noastre pe aceste pământuri stau câteva familii de Năvrăpescu!

 

Interesant faptul că Vasile Soimaru, scriind  ”Neamul soimarestilor, 500 de ani de istorie” vorbește de o ramură a neamului Năvrăpescu înrudit cu Șoimaru din  Moldova (de ambele părți ale Prutului), după cum semnalează același domn Octavian Navrapescu. Vasile Șoimaru notează, în evoluția istorică a acestui neam care purta numele de Navăpăstru, Năvrăpacul, Nevrupescu sau Năvrăpascul, „Legenda celor doi pui de șoimi”: ”Apoi, măi băiete, famelia noastră, înainte de vreme, era alta - Năvrăpăstru. Un răsstrăbunic de-al nostru, cu sute de ani în urmă, s-a dus cu o jalbă la domnitor, s-a dus Năvăpăstru și s-a întors acasă Șoimaru... . La întrebarea mea, de ce și cum s-a întâmplat aceasta, el mmi-a răspuns: Era toamna târziu și răsstrăbunicul, în drum spre domnie, a găsit într-o margine de pădure, doi pui de șoim degerați, care nu mai puteau zbura, dae înainte îi aștepta o iarnă cumplită... El i-ar ridicat de jos și i-a pus în sân să-i încălzească. Când a ajuns în fața domnitorului, puișorii de șoim își reveniseră și au început să se miște acolo, în sân. Astfel au fost salvați de la moarte sigură. La întrebarea domnitorului: Ce se aude și ce mișcă la tine acolo, în sân?, răsstrăbunicul a scos din sân cei doi șoimișori și i-a arătat lui vodă. Domnitorul, fiind un mare iubitor al vânatului cu șoimi, a prețuit foarte mult fapta Năvăpăstruluu, i-a rezolvat problema conținută în jalbă și totodată i-a poruncit: De acum înainte tu și urmașii tăi vă veți numi Șoimaru” (Alexandru Furtună și Vasile Șoimaru, Neamul Șoimăreștilor. 500 de ani de istorie, Editura Prometeu, Chișinău, 2003, p. 7). În opinia acestui cercetător, Năvrăpeștii - din care se trage inclusiv neamul Șoimăreștilor din Moldova - își au originile în Țara Românească, undeva în zona pârâului Năvrap (Berevoiești, județul Argeș) menționat în documentele din 1526 - 1531. Din această zonă, este posibil să fi migrat și spre Moldova, unde au întemeiat ulterior satul Năvrăpești.   

 

În susținerea acestei teorii, doamnul Năvrăpescu ne-a transmis următoarele documente: 

 

Primul document, din ,,Documente privitoare la Istoria lui Mihai Viteazul de P. Panaitescu (pp. 13 -14), reprezintă o scrisoare a fostului domn al Moldovei, Stefan Razvan catre vornicul Navrapescu, scrisa si trimisa din  Bucuresti, 12 octombrie 1595. Din el reiese faptul că Navrapestii de atunci, cei din Moldova, au fost oameni destul de importanti de-ai vremii; ataî de puternici si de influenti incat soarta unei domnii si chiar a unei tari sa atarne atat de mult de modul in care vornicul Navrapescu se pozitiona de o parte sau de alta  fatta de centrele de putere de atunci. 

 

Al doilea document din ,,Studii si documente cu privire la Istoria romanilor, volumul 7 de N. Iorga, (p. 15) semalează doi Tudori: Tudor Soimaru si Tudor (Toader ) Navrapescu!

Al treilea document (cel mai important!) din ,,Surete si izvoare,,, volumul 21 de Ghibanescu (p. 17), semnalează o ,,migratie,, a anumitor boieri, printre care și un Năvrap, din conducerea unui principat romanesc in celalalt. Prin urmare, Navrapestii din Moldova au un stramos Navrap din Tara Romaneasca, din zona de la poalele Muntilor Iezer -Leaota. Ei au  plecat din Tara Romaneasca cu foarte multi tigani. Asa au ajuns tiganii  in Moldova, din Tara Romaneasca! Avram este parcalab de Hotin (cf. ”Documente privind istoria Romaniei”, A. Moldova, anii 1384-1626, Indicele numelor de persoane,,, precum si din DRH, A, volumul 6 si 7). Avram, tatal lui Navrap (nascut in Moldova) este ,,contemporan,, cu Ioan Navrapescu , ispavnic de Husi. Destul de probabil sa fie amandoi parte din aceeasi familie, ca unul dintre tatii sau bunicii lor din Tara Romaneasca,  sa fie foarte probabil tot un Navrap (conform traditie ca nepotul, in special primul, sa poarte numele bunicului). Sa provina foarte probabil din familia lui Danciu Navrap, mort in luptele lui Radu de Afumati cu turcii . Acel  Danciu Navrap, pomenit in Pomelnicul  Manastirii Curtea de Arges, ar putea fi acel Danciu  mare postelnic din Sfatul Tarii Romanesti, prezent si la Curtea Domneasca a lui Neagoe Basarab. Avram parcalab este un boier important al Moldovei, care  face parte din   Sfatul Domnesc al tarii prin 1563, este din Husii lui Ioan Navrapescu (cf. DRH A. volumul 6,  306, 310-312, 314:sau in  DIR 17, volumul 2, 162, 164, 165, 167).

Dacă Năvrăpeștii au dat în moldova neamul Șoimăreștilor (mă refer la genealogia personajului care l-a inspirat pe Sadoveanu să scrie romanul omonim!), în Țara Românească ni l-au dat, din câte se pare, pe părintele Ivan sau Ioan de la Silvestru! 

În analele parlamentare ale României, figurează un alt Năvrăpescu, Ilie, neam de mazili (semn al înnobilării foștilor moșneni din Bilcirești pentru servicii importante aduse domnitorilor de atunci!), care locuia aproape de biserica Sf Silvestru, în zona Precupeții Noi, fiind foarte posibil ca acesta să fi fost băiatul sau nepotul preotului Ivan de la Silvestru.

O explicație a acestei înnobilări ar putea fi aceea că la Pătroaia, la vreo 60 km de Cojasca, în jurul anilor 1700, s-a deschis prima școală de preoți de către Neofit Cretanul în care se preda greaca, româna și rusa. Domnul Navrapescu Octavian consideră că este foarte posibil ca domnitorii țării de atunci să se fi folosit de cunoștințele de limba rusă ale părintelui Ivan, transformându-l într-un om influent la vremea respectivă. Documentul din 1776  face referire la faptul că, la prima înfățișare din proces, părintele Ivan era plecat din tară, foarte posibil în Rusia.

Episcopul Chesarie de la Râmnic l-a numit tătar, în loc de scit, pe Sfântul Dionisie Exiguul de teamă că af fi putut porni un conflict politic interstatal, după încheierea războiului ruso-turc (1768 - 1774). Dacă l-ar fi numit scit pe Sfântul Dionisie Exiguul, probabil, că ar fi fost interpretat că sugerează ideea recuperării Dobrogei de sub stăpânirea otomană. „În anul 1769 sau 1770, a făcut parte din delegația Țării Românești, condusă de mitropolitul Grigorie, împreună cu arhimandritul Filaret, care a fost trimisă la Petersburg pentru a prezenta condoleanțe țarinei Ecaterina a II-a”, afirmă Silviu-Constantin Nedelcu în articolul „Prima consemnare în literature română a Sfântului Dionisie Exiguul”, publicat în revista de istorie și scultură „Astra Salvensis” (an IV, numãr 7, 2016, p. 168). Mă întreb, dacă nu cumva documentul din 1776 în care se afirmă că părintele Ivan era plecat din tară, foarte posibil în Rusia, nu face trimitere de fapt la această delegație condusă de mitropolitul Grigorie? Să fi făcut parte părintele Ivan din această delegație? Domnul Octavian Năvrăpescu ne-a atras atenția asupra faptului că „Ecaterina cea Mare a fost în acea perioada adepta unirii celor doua principate într-o singură țară, denumită „Regatul Daciei”. A ținut ani buni la realizarea proiectului asta, dar din păcate se pare ca viziunea ei a fost oarecum decalată în timp față de  celelalte puteri ale vremii, în special a imperiului Austro-Ungar de la are avea așteptări mai mari pentru sprijin. Simt ca parintele Ivan nu a fost străin de aceste discuții, dar din păcate am impresia ca este destul de greu de demonstrat lucrul asta. Din ce am citit, se pare ca mai toate documentele legate de perioada aia sunt în arhivele din Rusia”.

În anul 1790, în locul bisericii de lemn - după cum se menţionează într-o pisanie săpată în piatră cu litere chirilice – a fost construită una din zid de către preotul Ivan ot Silvestru. În pisania aceasta, care se păstrează pe peretele din dreapta pronaosului, se poate citi următorul text: „Doamne, Cel ce cu puterea Ta proslăveşti pe cei ce iubesc podoaba casei Tale şi locul locaşului măririi Tale, primeşte acest sfânt lcaş, care este întru slava Ta şi cinstea şi prăznuirea marelui mucenic şi tămăduitor Panteleimon, prin osârdia robilor lui Dumnezeu: părintele Popa Ivan ot Silvestru, Constantin logofăt Bornescu şi jupân Constatin Coramzulea şi jupân Ene Mănciulescu şi cu alţi pravoslavnici creştini, care cu cât s-au îndurat şi s-a făcut în răzmeriţă[1], leat 1790 ”. Preotul Ivan de la Silvestru, care a slujit la această, a pictat icoana Maicii Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum şi o cutie de lemn ce conţine 11 iconiţe praznicale. Forma bisericii din 1790 se regăseşte picatată pe cutia de ofrande ce se mai păstrează şi astăzi. Cutremurul din 1838 a avariat grav biserica.

 Insistând a-l căuta pe părintele Ivan în documentele vremii, ne-am îndreptat atenția și spre „Catagrafia bisericilor bucureștene la 1810” (București, Tipografia Cărților Bisericești, 1907), publicată de Alexandru Lepădatu, în care am fost surprinși să nu-l vedem nominalizat pe ctitorul bisericii, enumerarea preoților slujitori începând imediat cu următorul nume după acesta, dacă este să comparăm documentul cu pomelnicul bisericii. Cu această ocazie am remarcat totuși faptul că printre primii ei preoți se numără trei frați, fiii lui popa Costandin. Este foarte posibil ca acest părinte Constantin să fi fost cel care a locuit lângă biserică, așa cum indică o hartă din 1895, motiv pentru care a căutat să își adune copiii într-un singur loc, cât mai aproape de casa părintească! Interesant este faptul ca toți trei au fost hirotoniti preoți de mitropolitul Dositei Filitti. În orice caz, putem concluziona faptul că popa Ivan și popa Contandin au fost contemporani.

Absența din această catagrafie a părintele Ivan, domnul Năvrăpescu a explicat-o prin faptul că deține două documente, iar unul dintre acestea este chiar catagrafia însăși, care atestă un duhovnic și protopop cu numele popa Ioan la 1804 și 1814, adică fiind vorba de o avansare. Din datele catagrafiei din 1810 făcute spre a servi intereselor rusești în vremea mitropolitului grec Ignatie (1810‑1812), rezultă că Bucureştii avea 243 preoţi, iar protopopi erau: Pr. Ioan la plasa de jos şi Pr. Filip la plasa de sus (cf. Alex. Lapedatu, Catagrafia Mitropoliei Ungrovlahiei din 1810, Bucureşti, 1907, p. 55). Probabil, războiul dintre ruși și turci din 1806, care a condus la destituirea si deportarea Mitropolitului Dositei, este posibil să îl fi determinat pe părintele Ivan să își schimbe numele in Ioan! Este foarte posibil ca după înfrângerea la Waterloo în 1815  a meschinului fiul legitim al Revoluție franceze, Napoleon Bonaparte (https://www.facebook.com/teleanu.bogdan.5/posts/3516473108408541), părintele (protopop?) Ivan devenit Ioan - intuind posibilitatea reconfigurării hărții Europei și consecințele dezastruoase ale asupririi imperialiste de orice fel (https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ce-stiati-si-ce-nu-despre-tudor-vladimirescu-de-ce-a-fost-asasinat-domnul-tudor) - să-și fi pus speranțele în Tudor Vladimirescu. Mă întreb chiar dacă nu cumva - locuind în mahalaua Cosma, deci pe calea spre casele Zoicăi Brâncoveanu care se aflau la poalele dealului Mitropoliei, unde a fost găzuit  - a fost el însuși cel care l-a însoțit pe Tudor Vladimirescu la intrarea în București?

 

Dar, acest fapt nu l-a dezarmat pe domnul Octavian Năvrăpescu, ci l-a determinat să îmi prezinte noi documente din ”Documente privitoare la istoria orasului Bucuresti” de George Potra datate 10 aprilie 1768, 8 iunie  1768 și 13 iunie 1780, respectiv din „Documente privind istoria orasului Bucuresti”  de Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu și Ioana Cristache Panait din 1781 si 1785 în care ar fi menționat inclusiv băiatul preotului Ivan.  Noutatea prezentată de aceste documente constă în localizarea casei în care ar fi locuit situată în mahalaua popii Cozma, adică mahalaua din preajma bisericii Sf. Nicolae Tabacu, „la intrarea în București, la Podul Mogosoaiei sau Drumul Targovistei cum i se spunea atunci, adica in locul cel mai aproape de Cojasca”, ține să precizeze domnul O.Năvrăpescu. De asemenea, domnia sa a subliniat faptul că părinetele Ivan, duhovnicul din mahalaua Cosma, conform acestor documente, ”avea un baiat pe care l-ar fi  ajutat sa intre in  slujba Curtii si a statului,  Necolae semnand in acel document ca  Neculae logofat”. 

 

 

 

---

[1] Este vorba de ocupaţia ţării de austrieci (15 noiembrie – 4 august 1791), când, în timpul domnitorului Nicolae Mavrogheni, s-a produs răzmeriţă;

______________________

Construită pe locul unei vechi biserici de lemn, prima datând din 1752 (atestată documentar în testamentul domnitorului Grigore Ghica din iulie 1752), cea de a doua din 1790 (construită de către preotul Ivan ot Silvestru), actuala formă a bisericii Sfântul Pantelimon datează, conform pisaniei, la 11 Aprilie 1876. Popa Ivan ot Silvestru mai este şi ctitorul bisericii Iancu-Nou [cf. N. Iorga, Inscriptii..., vol. I-II, Bucuresti, 1907, p. 351; nr. LXXIII/898 care menţionează o însemnare pe o Evanghelie din 1697, aparţinând bisericii Iancu-Nou: “Aceasta sf[â]nta si d[umne]zeiasca Evanghelie iaste cumparata de sfintiia sa parintele popa Ivan, ctitorul sfintei biserici Mah[alaua] Iancului din Bucuresti, dându-se si aciasta cu alte odoare ale bisericii. Eu robul lui D[umne]zeu pop[a] Ivan ot Silivestru; leat 1792”], dar al bisericii Sfântul Pantelimon, la 1790. Popa Ivan mai e cunoscut ca zugrav de icoane. Pictează câteva icoane la biserica Sfântul Pantelimon, precum şi mai multe icoane la biserica din Preoţesti-Ilfov, datate 1849. Pe toate icoanele iscăleşte «Popa Ivan ot Silivestru». Iniţial, aşa după cum reiese după icoanele zugrăvite pe o cutie a milei de la care se mai păstrează doar o mărturie fotografică, Popa Ivan stabilise ca cel de-al doilea hram al bisericii Sfântul Pantelimon să fie Sfântul Ierarh Nicolae. Acest hram s-a păstrat până aproape în secolul al XX-lea, după cum vedem din nişte documente privitoare la refacerea bisericii. Credem că stabilirea ca al doilea hram să fie Cuvioasa Parascheva s-a făcut abia în prima partea a secolului al XX-lea.

Bunicul meu, Coleş Gheorghe, soldat în Batalionul de Gardă al Regelui Mihai

Bunicul meu, Coleş Gheorghe, ne povestea nouă, nepoţilor săi, că Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei  a dovedit de-a lungul întregii sale vieţi o puternică dragostea faţă de Ţară şi de Biserică. 

Coleş Gheorghe a participat la campania militară românească din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941), fiind rănit în apropiere de Odessa.

România intră în război, iar sergentul Coleş Gheorghe este trimis să lupte în cea mai ingrată armă, infanteria (Regimentul 89 Infanterie), pentru eliberarea Basarabiei, şi apoi în ‘războiul lui Antonescu’ în Răsărit, adică în absurdul atac împotriva Odessei, într-un regiment ce aruncă în luptă 3000 de oameni, din care vor rămâne valizi doar 92. Pentru faptele sale de eroism a primit medalia "Crucea Serviciului Credincios" cu spade clasa II (cf. Monitor oficial p. I, nr. 281 din 18 noiembrie 1941).

Fiica lui și, respectiv, mama mea, Teleanu Maria, povestește că bunicul, fiind cercetaș, atunci când mergea în recunoaștere înaintea armatei și întâlnea pe câmpul de luptă ostași căzuți, de fiecare dată descăleca să vadă dacă mai poate salva pe cineva. Dacă printre cei căzuți morți era vreunul din Zărneși, fie că era viu, fie că era mort, îl lua pe calul său alb, nu-i lăsa în urmă. Așa a ajuns să salveze mulți consăteni de-ai săi, care i-au fost recunoscători până la sfârșitul vieții.

Rănit grav în ziua de 3 noiembrie 1941, se întoarce în ţară.  Este spitalizat. După ce s-au consultat între ei dacă să-l opereze pentru a-i scoate cartuşul, doctorii s-au decis în cele din urmă să nu-l opereze sub nicio formă. Glontele era fixat în plămânul stâng, acoperit bine cu ţesut bronşic. A continuat să trăiescă cu glonţul în el. Între timp fusese avansat la gradul de sergent, iar, odată întors la vatră a fost lăsat să poarte în continuare arma, devenind jandarm.

Cei patru copii ai lui, Bucur, Maria, Viorica şi Elena, au povestiti cu mândrie nepoţilor lui faptul că Gheorghe Coleş a fost soldat în Batalionul de Gardă.  Drept mărturie stau Medalia Centenarului Regelui Carol I (9 mai 1939) şi Brevetul corespunzător acesteia, semnat de ministrul cancelar Grigore Gafencu. 

   

Despre personalitatea Majestăţii Sale, părintele Gheorghe Sorescu, preot la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, unde sunt preot slujitor, scria în anul 1940:

DOMNIE NOUĂ, SUFLETE NOI 

În ziua de 6 Septembrie 1940, Marele Voevod Mihai de Alba Iulia a urcat pe Tronul României, redevenind Regele Mihai I. Poartă nume de arhanghel al oştilor cereşti, dar şi de pioasă evocare a luceafărului trecutului nostru, care a reunit pentru o clipă ţările surori sub sceptrul său. Născut la Sinaia în ziua de 25 Octombrie 1921, M.S. Regele Mihai I a crescut printre noi, alături de copiii Neamului cu care s-a ´nfrăţit. Instruirea nu şi-a căutat-o în ţări de străveche şi vestită cultură, ca atâtea frunţi încoronate, ci în propria-I Patrie. Însoţit de colegi şi îndrumat de profesori, a străbătut întreaga ţară, cunoscând oameni şi locuri, spre a ´nvăţa la şcoala vieţii, ceeace nu se află în cărţi. Asăzi, educaţia Sa se desăvârşeşte graţie M.S. Reginei Mame Elena, reîntoarsă în ţara Augustului său fiu, după o ´ndelungată pribegie. Astfel, pe lângă nobleţea sângelui Său, Regele nostru şi-a călit sufletul în sbuciumul realităţilor şi luminându-şi mintea la flacăra culturii noastre naţionale, s-a pregătit pentru greaua misiune la care a fost chemat. Aplecat cu evlavia cuvenită peste trecutul nostru de biruinţe şi de jertfe necurmate şi întorcând una după alta filele istoriei noastre însângerate, a descifrat desigur că, neamul nostru şi-a sorbit nebiruita lui putere de rezistenţă faţă de vitregia vremurilor din marile-i virtuţi; iar înălţările sale de legendă le datoreşte acelor conducători, cari au ştiut să-i înţeleagă aspiraţiile şi s-au străduit să le înfăptuiască, ajutaţi de sfetnici luminaţi şi cu dragoste de ţară. În ultimele luni am retrăit aievea câteva din paginile cele mai triste ale istoriei noastre. Patria reîntregită, după un mileniu de jertfe necurmate pe altarul împlinirii idealului naţional, este din nou sfâşiată, suferind grele pierderi teritoriale. Noua domnie începe astfel în vremuri de adâncă frământare în lume şi de cumplită îndurare pentru neamul nostru, care se reculege şi este dornic de o viaţă nouă, de ordine de muncă, pentru a-şi vindeca rănile trecutului şi a reclădi viitorul. Urăm tânărului nostru Rege ca puterea mereu biruitoare a Sf. Arhanghel să-i ajute a reconstitui pentru veşnicie icoana scumpei noastre Patrii în fireştile-i hotare şi să străluciască în istoria şi inima neamului, aşa cum fulgeră de veacuri acel mare Voevod, al cărui nume îl poartă. Dumnezeu să-L acopere cu harul său ocrotitor, dăruindu-I o domnie rodnică şi îndelungată, spre fericirea poporului Său.

Noi file din istoria parohiei Sf. Pantelimon -Foişorul de Foc din Bucureşti

Teroarea securiştilor împotriva preoţilor: Cazul părintelui Gheorghe Sorescu

În ziua de 30 decembrie 1947 primul ministru Petru Groza şi secretarul PCdR Gheorghiu Dej folosesc în scop de şantaj politic listele cu opozanţii comuniştilor. Regele Mihai ar fi întrebat: „Şi dacă refuz să semnez?". Răspunsul lui Petru Groza a fost următorul: "Dumneavoastră aţi văzut! Totul a fost prevăzut! Ordinele sunt date, noi deţinem poziţii cheie. Dacă noi nu părăsim deîndată această casă ducând cu noi actul semnat al abdicării, Guvernul va pedepsi cu străşnicie. Înainte de lăsatul serii. Lista cu miile de oameni care vor fi arestaţi este deja întocmită. Poate vom avea un război civil. Eu nu pot răspunde de securitatea nimănui. Nici chiar de aceea a Reginei-mamă. Va curge sânge. Şi dumneavoastră veţi purta responsabilitatea!”.

Este de presupus că atât numele părintelui Petru Gh. Savin (arestat în 1952), cât şi al părintelui Gheorghe Sorescu să se fi aflat trecute pe aceste liste cu opozanţi ai regimului comunist care au fost întocmite încă din 1947 şi folosite pentru a forţa abdicarea Regelui Mihai. Dacă părintelui Petru Gh. Savin i se putea imputa apropierea de persoana mitropolitului Irineu Mihălcescu, care se pare că i-a deranjat foarte mult pe Petru Groza și Gheorghe-Gheorghiu Dej, fiind un apropiat de-al lui Iuliu Maniu, părintelui Gheorghe Sorescu i-au imputat activitatea editorială desfăşurată în cadrul revistei “Tomis” a Episcopiei Constanţei, în special elogiile făcute conducerii vremii, printre care la loc de frunte se aflau cele despre regele Mihai. “În ziua de 6 septembrie 1940, Marele Voievod Mihai de Alba Iulia a urcat pe tronul României, redevenind Regele Mihai I. Poartă nume de arhanghel al oştilor cereşti, dar şi de pioasă amintire a luceafărului trecutului nostru, care a reunit pentru o clipă ţările surori sub septrul său…”, scria părintele Gheorghe Sorescu în articolul “Domnie nou, suflete noi” din revista “Tomis” a toamnei anului 1940. Pentru activitatea publicistică desfăşurată a fost decorat în 1942 cu distincţia “Steaua României”, precum şi cu decoraţia “Bărbăţie şi credinţă” pentru atitudinea sa antibolşevică (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 409951, f. 84). Este vorba de propaganda antisovietică făcută în faţa ostaşilor din cadrul unităţilor de marină (Ibidem, f. 85). Acest gen de articole aveau să culmineze cu un afront direct adus indirect orânduirii comuniste instalate efectiv începând cu noiembrie 1946 în România prin contestarea celei deja instalate în Rusia, definită drept “o tristă, dar eloquentă experienţă”. “Regimul sovietic este în adevăr o dictatură, dar nu a proletariatului, ci a membrilor unui partid politic asupra proletariatului”, concluzionează părintele Gheorghe Sorescu în articolul intitulat “Socialismul ca soluţie a problemei muncitoreşti” publicat în revista “Tomis”, nr. 3, anul XII, martie 1935.

 Întrucât era consilier al  Episcopiei Constanţei, numele părintelui Gheorghe Sorescu a fost legat implicit de personalitate episcopului Chesarie Păunescu, alături de care a participă la sfinţirea „Peşterii Sf. Apostol Andrei” (în anul 1944). În luna decembrie 1949, episcopul Constanţei şi apoi al Dunării de Jos (din anul 1950) îi scria patriarhului Justinian să-i găsească un loc de preot în Bucureşti (Ibidem, f. 27). Intervenţia în favoarea celui etichetat drept “omul lui de încredere al episcopului Chesarie Păunescu” (Ibidem, f. 2) a fost motivate de faptul că părintele Gheorghe Sorescu începuse să fie urmărit de fosta Securitate. De altfel, părintele Petru Gh. Savin, cu care avea să facă rocada la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, avea să comenteze despre fenomenul “hărţuirii” preoţilor din Constanţa în felul următor: “… nu mai putem răbda cu aceştia din Constanţa, că au început teroarea împotriva preoţilor şi pentru aceasta trebuieşte să facem un memoriu la Patriarh, pentru a-l preda la Ministerul de Interne, pentru a se lua măsuri, căci în condiţiunile acestea nu se mai poate trăi”. (Idem, fond Penal, dosar nr. 069248, f. 36).

Ca într-un scenariu desprins parcă dintr-un film de acţiune, aflăm din dosarul de urmărire al părintelui Gheorghe Sorescu faptul că acesta îşi dă seama că va fi arestat, drept pentru care încercă o “evadare” din Constanţa. Se pare că în acest scop el “se dă drept un anume Florescu”, fapt care pune în dificultate Securitatea (Idem, fond Informativ, dosar nr. 409951, f. 136). Foloseşte deruta Securităţii pentru a se transfera în capitală, la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc, unde mai este reperat de Securitate abia după anul 1960 întrucât “după venirea la Bucureşti a căutat să stea mai izolat lu să nu fie în atenţia organelor bisericeşti” (Idem, fond MFR, dosar nr. 166161, p.3). În felul acesta el a scăpat de seria de arestări căreia i-au căzut victime alţi preoţi aflaţi în situaţii similare, cum a fost cazul părinţilor Petru Gh. Savin (1952) şi Gheorghe Popescu Colibaşi (1960) de la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti.

Într-o notă informativă din 21 februarie 1963 semnată de agentul Ocneru C. găsim următoarea mărturie: “În ziua de 11 februarie 1963, am vizitat pe preotul Gheorghe Sorescu, pe care l-am găsit împreună cu fiul său (Mihai – n.n.). Am găsit pe masa nişte articole, defrişate din revistele oficiale teologice şi interesându-mă să aflu din ce motive le-a defrişat şi de ce nu păstrează revistele întregi, mi-a spus că le defrişează din reviste şi le aranjează pe probleme, tematice, pe specialităţi şi după ce triază un număr mai mare, le compactează în volum. Am admirat acest fapt şi mi-am dat seama că în scopul unei bune orientări teoretice şi sociale, această soluţionare de material scriptic poate să fie folositoare, mai ales că revistele noastre teologice şi bisericeşti prezintă articole bine studiate pe specialităţi şi bine orientate şi puse în concordanţă cu viaţa socială actuală. În discuţiile ce le-am putut avea cu părintele Sorescu în timpul când fiul său se retrăgea  din camera unde ne aflam, nu am găsit nimic negative din punct de vedere politic sau social. Reţin atât că: părintele Sorescu era bine informat despre toţi preoţii care au fost deţinuţi şi eliberaţ pe baza ultimului decret (este vorba de graţierea dată de Gheorghe Gheorghiu-Dej prin Decretul nr. 5/3 ianuarie 1963 al Consiliului de Stat al Republicii Populare România – n.n.). N-a făcut însă nici un fel de consideraţiuni sau caracterizări asupra vreunuia dintre ei.”(Idem, fond Informativ, dosar nr. 409951, f. 156). 

Părintele Gheorghe Sorescu, ocrotitorul preotului care a atesta Peştera Sfântului Apostol Andrei drept cel mai important loc de pelerinaj al românilor

 

 În ceea ce priveşte persoana părintelui Gheorghe Sorescu, Documentele din Arhiva CNSAS oferă informaţii preţioase privitoare la insistenţa cu care au fost “vânaţi” cei aflaţi pe listele cu opozanţii comuniştilor. Credem că regele Mihai subestimase mult numărul celor aflați pe listă, considerând că îi cuprindea doar pe ”membrii organizațiilor de tineret ale partidelor istorice, care fuseseră arestați în cursul unei lungi serii de manifestații anticomuniste” (cf. Ivor Porter, ”Mihai I al României. Regele și țara”, Editura Allfa, București, 2013, p. 175). Ce aveau în comun cei de pe liste și regele Mihai? Ceea ce Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a reproșa în fatidica zi de 30 decembrie 1947: ”Chiar Majestatea Voastră sugerează tocmai motivul pentru care trebuie să plecați. Aveți o influență destabilizatoare și, cât timp veți fi aici, vor fi întotdeauna tulburări. Toți reacționarii vă privesc ca pe o sursă de inspirație pentru rezistență. Mai mult decât atât, știm că ați fost în legătură cu acești oameni complotând împotriva noastră cu britanicii și americanii. Nu vom mai tolera această situație. (...) Gheorghiu-Dej a adăugat că, printre mărturiile depuse împotriva lui Maniu și a altor trădători fasciști, se găseau multe declarații care-l incriminau pe rege”  (Ibidem, p. 173).

Se pare că Petru Groza fost destul de vag în estimarea acestor liste, de vreme ce astăzi putem vorbi de fapt de sute de mii de oameni care ulterior au și fost arestaţi, deși regele abdicase! Avem în vedere atât arestările începute în 1948, cărora le-a căzut victime părintele Petru Gh.Savin, cât şi cele din 1958, când au fost arestaţi cei care făceau parte din mişcarea Rugul aprins, şi cărora le-a căzut victimă inclusive părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi (arestat în 1960). Toţi preoţii care au trecut în vremea aceea pe la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc se încadrau perfect în tiparele celor 549.400 de persoane care au fost judecate şi condamnate în perioada 1949-1960, pedeapsa medie primită de astfel de deţinuţi politici, excluzându-i pe cei condamnaţi la moarte sau la muncă silnică, fiind de 5,5 ani.

Şi, cu toate acestea, părintele Gheorghe Sorescu a reuşit să păcălească vigilenţa fostei Securităţi! Cum a fost posibil acest lucru? Rocada făcută cu părintele Petru Gh. Savin la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc l-a salvat de închisoare. 

Pr. Sorescu-Munteanu Vasile Gheorghe s-a născut la 20 decembrie 1909, în Bucureşti  ca fiu al lui Vasile Munteanu şi Sorica Sava. Ulterior, la vârsta de şase ani, este înfiat de familia Marin I. şi Constantina Marin Sorescu din Constanţa. Obţine licenţa în teologie la Institutul Teologic din Bucureşti (1934), al cărui decan era marele profesor Ioan Mihălcescu (viitorul mitropolit Irineu al Moldovei), cu teza Rolul social al Bisericii faţă de problema muncitorească. În anul 1935, este numit diacon al Sfintei Episcopii din Constanţa, iar în din ianuarie 1936 până la 1 iulie 1940 este numit preot paroh la parohia Adormirea Maicii Domnului - Cavarna din judeţul Caliacra. Activitatea duhovnicească de la parohia Adormirea-Cavarna o va părăsi temporar la 1 iulie 1940, fiind înaintat în postul de consilier referent al Secţiei Culturale, iar ulterior consilier administrativ al Cancelariei eparhiale din cadrul Episcopiei Constanţa. În anul 1948 este transferat de la parohia Sfântul Nicolae I la parohia Adormirea Maicii Domnului I din Constanţa. Din anul 1950, este numit la cere preot la biserica Sfântul Pantelimon Foişorul de Foc din Bucureşti, făcând astfel rocada cu părintele Petru Gh. Savin.

Un capitol din viaţa părintelui despre care se vorbeşte prea puţin în documentele vremii este acela referitor la participarea sa la momentul sfinţirii „Peşterii Sf. Apostol Andrei”.

 La 23 iulie 1944, peştera este sfinţită printr-o mare sărbătoare religioasă şi populară, de episcopul Chesarie Păunescu. Alături de acesta, după cum reiese din nişte poze din arhiva familie Ion Dinu publicată în cotidianul “Adevărul” din 25 decembrie 2016 (http://adevarul.ro/locale/constanta/cum-aparut-mitul-apostolului-andrei-ocrotitor-romanilor-carturarul-produs-dovezile-preluate-bor-1_585cfa215ab6550cb8b21421/index.html ) , se pare că s-ar fi aflat, cum era şi firesc, părintele Gheorghe Sorescu. Preotul din fotografie nu seamănă atât cu preotul Constantin Lembrău din Independenţa, cel care împreună cu avocatul avocatul-dascăl-teolog Ion (Jean) Dinu din Adamclisi a cerceta istoria, arhivele, geografia, spiritualitatea regiunii pentru a atesta Peştera Sfântului Apostol Andrei drept cel mai important loc de pelerinaj al românilor, ci mai mult cu ocrotitorul lui, părintele Gheorghe Sorescu. “Susnumitul (pr. Gheorghe Sorescu – n.n.) este susţinătorul familiilor preoţilor antidemocraţi. (…) Pe preotul Constantin Lembrău, legionar notoriu l-a transferat de la biserica din comuna Adam Clisi la biserica Sf. Gheorghe Constanţa” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 409951, f. 2). Conform aceleiaşi surse, este foarte posibil ca între preoţii ajutaţi cu bani de el aflaţi în lagărul de la Caracal în anul 1945 să se fi numărat şi părintele Lembrău, fapt pentru care avea să fie acuzat că a desfăşurat “activitatea legionară”.

 

Părintele Gheorghe Sorescu, salvat de la închisoare de Episcopul Chesarie Păunescu prin mutarea sa la biserica Sf. Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti  

 

Pentru întreaga activitate desfăşurată până în acel moment, la cererea de eliberare a cărţii canonice de ieşire din Eparhie pentru a candida/transfera pe postul de preot II eliberat de părintele Petru Gh. Savin la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti începând cu data de 1 ianuarie 1950, Preasfinţitul Părinte Chesarie Păunescu, Episcopul Constanţei, îi răspunde  recomandându-l ca având “preoţie lucrătoare şi în tot timpul cât a funcţionat în această Eparhie a avut o bună purtare, nu a suferit nicio pedeapsă disciplinară şi a desfăşurat o frumoasă şi rodnică activitate în toate funcţiunile avute”. 

În această privinţă este de remarcat modul în care acest episcop a încercat să îşi apere colaboratorii, în special pe părintele Gheorghe Sorescu, în faţa presiunii regimului comunist: „În ziua de 11 ianuarie 1949, Episcopia Tomis din Constanţa a primit ordin dela Ministerul Cultelor pentru a lua măsuri de reorganizare a personalului eparhial. În urma acestui ordin preotul referent DUŢU ŞTEFAN împreună cu comitetul sindical au întocmit un tabel nominal, cu nouile încadrări ale personalului Episcopiei. Acest tabel a fost înaintat de preotul referent Duţu Ştefan episcopului CHESARIE PĂUNESCU pentru a fi semnat. Episcopul studiind acest tabel şi observând că oamenii lui  au fost omişi din acest tabel s-a ridicat enervat de pe scaun pronunţându-se astfel: Nu voi faceţi acest tabel de încadrări, nu vă interesează pe voi, lucrurile acestea mă interesează numai pe mine. La acest răspuns secretarul de cadre al Sindicatului, anume VASILESCU DIMA, i-a atras atenţia că tabelul a fost întocmit de comitetul sindical, în colaborare cu administraţia Episcopiei. În replică, episcopul foarte agitat s-a exprimat că peste el nu trebuie să se bage Sindicatul şi nici Partidul, că el e stăpân pe el şi pe Episcopia lui, deci va face aşa cum vrea el. Odată cu pronunţarea acestor cuvinte a rupt tabelul făcut de comitetul sindical şi a întocmit altul, după bunul lui plac încadrându-şi oamenii lui de încredere pe care comitetul sindical îi omisese. Aceste persoane sunt, consilierii referenţi: SORESCU GHEORGHE, MIHAIL VERBAN şi călugărul MELCHISEDEC SUPARSCHI” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 409951, f. 31). În acest context, considerăm semnificativă prezenţa părintelui Gheorghe Sorescu alături de Episcopul Chesarie Păunescu la slujba de înmormântare a episcopului martir Grigore Leu (Ibidem, f. 33) . Trebuie precizat că, potrivit afirmaţiilor istoricului Adrian Petcu din cotidianul ZIARUL LUMINA din data de 30 iunie 2013, „Episcopul Grigorie Leu a rămas în istoria Bisericii mai ales pentru evenimentul nefericit de care a avut parte la începutul anului 1949. (…) A mers la Bucureşti, unde şi-a manifestat dorinţa de a renunţa la scaunul eparhial, în schimbul păstrării eparhiei. Nu a fost acceptat, fiind   chiar certat de Petru Groza pe motiv că fiul său, Victor Leu, vorbeşte la Radio Londra împotriva regimului. Întors la Huşi, episcopul Grigorie Leu a decedat. Decesul se pare că i-a fost provocat prin otrăvire după întâlnirea avută cu Petru Groza” (http://ziarullumina.ro/o-biografie-despre-episcopul-martir-grigorie-leu-82844.html). 

La 1 octombrie 1949 se cere anchetarea părintelui Gheorghe Sorescu (Ibidem, f. 6),  dar întrucât şi-a tot luat concedii medicale, sub pretextul că vrea să îşi pregtească mutarea în Bucureşti, Securitatea nu poate duce la bun sfârşit această intenţie (Ibidem, f. 21). Ba, mai mult decât atât, dintr-un raport din 23 iunie 1949, rezultă că i-a indus în eroare pe anchetatori, dându-se drept altă persoană, fapt care l-a salvat de anchetă şi, mai mult ca sigur, de o eventuală închisoare: „Din investigaţiile făcute de această Direcţiune Regională reese că susnumitul nu locuieşte la adresa de mai sus şi nici nu avem în raza Direcţiunei noastre vreun preot cu numele Florescu. Totodată raportăm că la adresa indicată de Dvs. locueşte numitul SORESCU GHEORGHE, preot consilier referent la episcopia Tomis, care în prezent se află la Bucureşti unde urmează cursurile de catehizare depe lângă Institutul Teologic din Bucureşti. (…) Vom urmări informativ data întoarcerii susnumitului pentru a putea identifica dacă numitul Gheorghe Sorescu s-a dat drept FLORESCU…” Ibidem, f. 22).

Dintr-un raport al Securităţii din 3 aprilie 1950, putem observa faptul că părintele Gheorghe Sorescu era în bune relaţii cu părintele Petru Gh. Savin, acesta din urmă cerându-i cărţi. În acest document extras din dosarul de urmărire al părintelui Petru Gh. Savin se face referire la această activitate de samizdat practicată de părintele Gheorghe Sorescu: „… susnumitul (Pr. Petru Gh.Savin – n.n.) caută prin toate mijloacele să intensifice activitatea religioasă a parohiei, asftfel (că) de la venirea sa a înfiinţat o secţie de colportaj, difuzând diferite broşuri cu caracter religios la preţuri derizorii. Tot în acest sens, pe ziua de 14 Martie a.c. (1950 – n.n.), interceptându-i-se o scrisoare, s-a constatat că prin aceasta, cerea preotului Gh. Sorescu, fost consilier referent la episcopia Constanţa, actualmente domiciliat în Bucureşti pe strada Traian Nr. 240, să facă tot posibilul şi să-i procure orice fel de material de colportaj întrucât are mare nevoie de el” (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 069248, f. 73). Nu era pentru prima data când corespondenţa părintelui Gheorghe Sorescu era verificată, aşa cum nu era pentru prima data când acest preot făcea gestul de a le răspunde pozitiv confraţilor care îi solicitau ajutorul asumându-şi implicit riscul de a fi acuzat că a desfăşurat “activitatea legionară”. De altfel, acest lucru avea să constituie şi unul din capetele de acuzare la adresa sa: “Ca student la Bucureşti şi ca preot la Cavarna simpatiza cu legionarii şi a scris articole la Tomis în acest sens împreună cu fostul misionar eparhial Pr. Ilie Jimbrescu fost condamnat legionary ale cărui cărţi se mai văd pe la protoierie chiar şi azi. (…) Pr. Gh. Sorescu a purtat corespondenţă ascunsă cu foştii preoţi legionari sau voluntary de război împotriva URSS pe când aceştia erau în lagăr la Caracal în 1945-1946, preotul Ioan H. Popescu a spus aceasta la o întrunire preoţească în 1945 că singur pr. Gh. Sorescu le-a scris şi a avut grijă de ei, pe când erau în lagăr” ” (Ibidem, f. 94).   

De altfel, aceleaşi relaţii bune le-a avut - după cum reiese din investigaţiile făcute de fosta Securitate - cu întreaga comunitate a bisericii Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti: “În cartier este caracterizat ca un om sociabil, serios, respectuos cu vecinii şi se bucură de simpatia acestora. (…) Relaţii mai apropiate întreţine cu cu parohul bisericii Sf. Pantelimon anume POPESCU Gheorghe, cu Dragomirescu Constantin, cântăreţ la aceeaşi bisericăm ambii cu domiciliul în str. Iancu Căpitanu nr. 24, precum şi cu Vasilică diaconul acestei biserici al cărui domiciliu nu se cunoaşte” (Ibidem, f. 81).  

Autor: Pr. Teleanu Bogdan-Aurel

  ARHIVA FOTO&DOCUMENTARA